Un drum doar dus la Muntele Athos

După ce m-am întors de la Muntele Athos, am tot fost întrebat cum a fost acolo. Deși îmi vine greu să descriu în cuvinte ce am simțit și trăit acolo în cele 4 zile cât am tot umblat de la mânăstiri, la schituri și chilii, trebuie să împărtășesc și altora despre acel loc unic.

Am să evit să vă detaliez trăirile mele de la Muntele Athos pentru că nu vreau ca scopul sau așteptările voastre când veți ajunge acolo să fie cea ce citiți aici. Un lucru este clar pentru mine: a fost un drum doar dus la Muntele Athos pentru că de întors, s-a întors altcineva.

Plecarea am făcut-o în grup de la 5 dimineața. Am ieșit lejer din București, la ora aia chiar era culmea să avem probleme cu traficul. Este important ca atunci când pleci la un drum așa lung cu mașina să ai pe cineva cu tine care cunoaște drumurile, mai ales când traversezi țări. Nu este un drum pe care să-l faci întrebând în stânga și-n dreapta, iar dacă vă bazați pe aplicații, aveți mare grijă că prin anumite zone de drum nu există semnal și o să vă opriți așteptând să revină semnalul. Asta dacă alegeți să plecați cu mașina.

Drumul a fost lung și pe alocuri epuizant pentru cei care au condus. Cu tot cu opririle de la vamă, taxele de drum și micile pauze pentru dezmorțirea picioarelor, am făcut aproape 12 ore până în Uranopoli, Grecia.

Acolo am înnoptat și dimineața la prima oră am plecat cu primul vapor. Pe Muntele Athos se poate ajunge doar cu vaporul sau elicopterul. Pentru accesul pe Muntele Athos este nevoie de un permis special – diamonitirion. Acesta este achiziționat din port cu 25 de euro, dar pentru obținerea lui aveți nevoie de invitație din partea unei Mânăstiri sau unui schit de pe Sf. Munte sau poate vă aflați printre puținii oameni care primesc zilnic câte un permis din cei aproximativ 2.000 de persoane care vizitează zilnic Muntele Athos.

Pentru mai multe detalii specifice despre accesul și de ceea ce aveți nevoie pe Muntele Athos, aveți aici un ghid practic.

În timp ce ne îndreptam cu vaporul către portul Dafni de unde urma să plecăm cu mașina, am trecut prin Golful Sf. Munte pe lângă foarte multe mânăstiri. Cea mai impunătoare și singura care mi-a atras atenția în mod special de la acea distanță a fost Mânăstirea rusă Sf. Mare Mucenic Pantelimon sau, cum a fost numită de greci, Rusikon.

Cruci impunătoare, arhitectura mânăstirii și mărimea ei au fost principalele motive ce mi-au atras atenția de pe vapor. Apariția monarhilor ruși pe Sf. Munte a fost atestată în urmă cu aproximativ 1.000 de ani, dar nu acesta este și anul înființării mânăstirii rusești.

În portul Dafni ne-am aruncat privirile curioase prin magazinele cu suveniruri și alte obiecte utile pentru drum. Am avut foarte puțin timp la dispoziție că pe urmă a sosit mașina și a trebuit să plecăm repede. Ne aștepta o zi lungă în care aveam să vizităm câteva mânăstiri.

Prima Mânăstire pe care am vizitat-o la Muntele Athos a fost Vatopedu. Marele stareț athonit, fericitul Efrem de la Katunakia (1912-1998), după ce a vizitat mânăstirea Vatopedu, a spus următoarele:

Dacă tot Muntele Athos este grădina Născătoarei de Dumnezeu, atunci Vatopedu e tronul Ei.

Istoria mânăstirii începe de la anul 321, când Constantin cel Mare a ridicat, pe locul unde în antichitate s-a aflat orașul Dion, o mică bisericuță, distrusă mai apoi de împăratul păgân Iulian Apostatul. Vatopedu, ca locaș sfânt, a fost înființat la sfârșitul sec. IV de către împăratul Theodosiu I cel Mare, în cinstea salvării a fiului său Arcadie de către Maica Domnului.

Conform tradiției, împăratul cu familia sa făcea o plimbare cu corabia în apropierea „Grădinii Maicii Domnului”. O furtună puternică se stârnise, iar fiul împăratului, prințul Arcadie a fost luat de un val de pe punte. Mult timp a fost căutat, dar fără nici un succes. În cele din urmă, resemnați, au tras corabia la mal sperând ca măcar trupul neînsuflețit al acestuia să îl recupereze, adus de valuri.

Ajunși la mal, l-au zărit pe prinț cum dormea sub un tufar, exact unde se află azi mânăstirea. Știind că n-ar fi avut cum să înoate până la mal, l-au întrebat cum a supraviețuit. Prințul le-a povestit că, deodată cum s-a pomenit în marea agitată, s-a ivit în mod miraculos o femeie frumoasă în haine strălucitoare, înconjurată de un nor de lumină cerească, care l-a luat de mână și l-a adus aici. Apoi l-a mângâiat și el, liniștindu-se, a adormit.

După cele auzite, toți au înțeles, că femeia care a salvat fiul împăratului și s-a făcut nevăzută, a fost Preasfânta Născătoare, stăpâna Muntelui. Drept mulțumire, împăratul a înfrumusețat grădina Ei cu un locaș creștinesc, construind în acel loc o mânăstire în cinstea Izbăvitoarei fiului Arcadie, iar denumirea „Vatopedi” s-a format din îmbinarea a două cuvinte: „vatos” – tufă și „pedi” – copil, adică „copilul din tufiș”.

Călătoria noastră pe Sf. Munte a continuat și în acea zi am mai vizitat câteva mânăstiri, fiecare cu poveste ei, Moaște și Icoane făcătoare de minuni împreună cu povestea acestora.

La o mânăstire, un preot ne-a arătat cum la o Icoană făcătoare de minuni, oamenii care au trecut pe acolo s-au rugat și au fost ascultați. Pe urmă s-au întors și au lăsat lângă Icoană obiectul pe care l-au atins de aceasta. Am văzut acolo multe obiecte personale, dar și câteva medalii sportive.

În vizitele noastre la mânăstiri am întâlnit un preot pe care nu o să-l pot uita prea curând. Părintele Radu, obișnuia să-i întrebe pe toți preoții care ne ofereau un tur al mânăstirii, cum se numesc. La Mânăstirea Stavronikita, preotul a refuzat să ne ofere numele lui, iar explicația pe care ne-a oferit-o mi-a rămas în minte pe toată durata șederii noastre la Muntele Athos.

Ne-a spus că numele lui nu este important, cel puțin nu acolo. În acel loc, doar Dumnezeu este important, dar ne-a oferit un alt nume pentru care să ne rugăm și care ar avea nevoie de mai multe rugăciuni. De câte ori ați primit un astfel de răspuns la o întrebare atât de simplă?

În cele din urmă am ajuns la o chilie ce aparține de Schitul Lacu, unde am fost și cazați pentru două nopți. Ospitalitatea acelor preoți care au resurse limitate, a fost mai bună decât o oferă anumiți oameni ce afirmă că lucrează în turism, în România.

În următoarea zi, am avut program de voie și am vizitat locuri apropiate unde se putea ajunge doar pe jos, fără mașină. În trecere am vizitat și un osuar, loc în care am intrat pentru prima oară. Am și văzut un craniu de o culoare foarte diferită față de majoritatea. Am vizitat și câteva chilii unde am fost întâmpinați de preoți ce ne-au servit cu ce-au avut mai bun. Le-am ascultat povestirile și o mică istorie a locului.

Drumurile noastre ne-au dus și la Schitul românesc „Botezul Domnului” – Prodromu, unde am dormit o noapte, iar a doua zi după slujbă și masa de dimineață, a trebuit să plecăm.

Acel loc a fost un alt punct de pe hartă pe care nu am să-l uit vreodată. Cu un drum special ce duce la o peșteră în munte din care priveliștea face ca timpul să stea în loc.

La Schitul românesc Prodromu se găsește și Icoana Maicii Domnului – „Prodromița” ce are o poveste incredibilă. În timpul lucrărilor la schit, întemeietorul acestuia, Părintele Nifon, l-a găsit în anul 1863, în Iași pe iscusitul iconar, Iordache Nicolau.

Părintele Nifon l-a rugat pe acesta să picteze, cu post și rugăciune , o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, a căror Sfinte Fețe să fie de o frumusețe neasemuită. Lucrul a pornit și mergea bine, dar atunci când a ajuns să picteze Sfintele Fețe, pictorul nu reușea nicicum să le realizeze în înfățișarea cuvenită.

Întristat, a întrerupt pictura, a acoperit icoana cu o pânză și a plecat în odaia sa, unde s-a rugat fierbinte la Maica Domnului să-l ajute să ducă la bun sfârșit lucrarea începută. În ziua următoare, intenționând să reia zugrăvirea icoanei, iconarul a mers în atelierul său și, când a dat la o parte pânza, icoana era desăvârșită, iar Chipurile Maicii Domnului și al Pruncului se deosebeau printr-o frumusețe divină, așa cum arată și astăzi.

Specialiștii au căutat mult timp, dar nu au reușit să găsească nici o urmă de pensulă pe Chipurile Maicii Domnului și al Pruncului.

La schit se mai păstrează câteva icoane, printre care: o Icoană veche a Sf. Ioan Botezătorul și, unică în felul ei – Icoana Sf. Munte.

La slujbe frumoase de îți fac pielea de găină am asistat și la Prodromu unde am avut un noroc incredibil de mare ca în ultima noastră dimineață pe Muntele Athos, la slujba de dimineață să participe și un episcop, unde ne-a dat dezlegare. Din câte am înțeles, această dezlegare este dorită de mulți, dar de puțini primită, într-o viață.

Tot la Schitul Prodromu am văzut ceva nemaiîntâlnit. La sfârșitul fiecărei mese, preoții care au gătit mâncarea, ieșeau primii din sala de mese și stăteau aplecați, iar noi treceam prin fața lor. Era modul lor de a-și cere scuze dacă nu ne-a plăcut mâncarea gătită de ei. N-am mai întâlnit oameni atât de umili.

Când am plecat, mă uitam înapoi către Schitul Prodromu și în cadru meu vizual aveam și Athon, vârful Muntelui Athos. O priveliște cum rar mi-a fost dat să văd și un sentiment la care și acum mă gândesc.

Doresc să precizez că acest pelerinaj la Sf. Munte Athos a fost posibil datorită Părintelui Ilinoiu de la Biserica Sfânta Vineri Pajura. Multe dintre informațiile specifice din acest articol le-am obținut din cartea: Sfântul Munte Athos, iar câteva poze sunt făcute de colegii cu care am călătorit.