Acum zece ani, Bulgaria era exemplul pe care ni-l băgau pe gât la fiecare dezbatere despre fonduri europene. „Uite Bulgaria, uite cum construiesc ei autostrăzi, uite cum atrag bani europeni, de ce nu putem și noi?” Era mantra epocii. Ei bine, am fost recent în Veliko Tarnovo și pot să vă spun că lucrurile s-au schimbat dramatic. Atât de dramatic, încât acum bulgarii ne dau pe noi exemplu. Ironia face parte din peisaj, la fel ca șantierul de pe Podul Prieteniei care, jur, arăta exact la fel ca vara trecută când mă întorceam din Grecia.
Podul Prieteniei – șantierul etern
Plecăm din București dimineața, eu, Cătălina și Bobi — câinele care tratează orice deplasare ca pe o expediție de importanță națională. Drumul până la graniță e fluid, dar la Podul Prieteniei ne așteaptă sfertul de oră clasic de stat la coadă. Pe același sens, pe aceeași bandă, lucrări. Aceleași lucrări. Nu știu dacă construiesc ceva sau doar întrețin aparența că se întâmplă ceva. Trec granița și primul lucru pe care îl observ e că am călătorit înapoi în timp — undeva prin România anilor 2000.
Pe drumul spre Veliko Tarnovo
Dacă vă așteptați la autostrăzi impecabile și noduri rutiere moderne, resetați așteptările. Drumul de la graniță până în oraș traversează o Bulgarie de interior care pare că a ratat câteva decade de dezvoltare. Localități cu magazine mici de cartier, benzinării cu aer retro, spații comerciale abandonate, clădiri cu tencuiala căzută. Nu e pitoresc în sensul romantic al cuvântului — e pur și simplu dezolant. Același sentiment pe care îl aveam în România la începutul anilor 2000, când infrastructura și comerțul modern abia începeau să-și facă apariția timidă.
Paradoxal, tocmai Bulgaria era țara pe care o admiram atunci pentru capacitatea de a atrage fonduri europene. Acum România a recuperat și a depășit, iar bulgarii, cu o notă de ironie pe care o apreciez, ne indică pe noi drept model. Progresul are umor.
Veliko Tarnovo – orașul care te cucerește din prima privire
Ajungem în oraș și totul se schimbă. Veliko Tarnovo e unul dintre acele locuri care justifică singur un drum lung. Construit pe mai multe dealuri despărțite de meandrele râului Yantra, orașul are o siluetă unică — case vechi bulcate unele peste altele pe stânci abrupte, blocuri comuniste intercalate fără jenă printre ele, și deasupra tuturor, cetatea Țarevets dominând peisajul cu biserica ei restaurată în vârf.
Ne cazăm într-un apartament dintr-un bloc în care majoritatea locuințelor sunt pentru închiriat, însă activitatea în bloc era cam pustie. Tipic pentru un oraș care trăiește din turism de sezon, dar care în primăvară arată mai mult a decorație decât a destinație activă.
Cetatea Țarevets
A doua zi dimineața mergem la Țarevets. Râul Yantra e umflat de ploile de primăvară, maroniu și agitat, înconjurând dealul cetății ca un șanț natural. Aleea pavată cu piatră urcă lin spre poarta de intrare, iar Bobi o ia înainte ca și cum ar fi recunoscut locul dintr-o viață anterioară medievală.
Femeia de la casa de bilete ne vorbește în română. Curent, firesc, fără să clipească. Nu e un accident — Veliko Tarnovo a devenit în ultimii ani o destinație frecventă pentru turiștii români, iar localnicii s-au adaptat. Auzim română pe stradă, în restaurante, în magazine. Suntem mulți pe aici.
Cetatea în sine e impresionantă. Ruinele palatului regal, zidurile de apărare care se întind pe crestele dealului, biserica Înălțarea Domnului reconstruită în anii ’80 cu un interior surprinzător de colorat — totul compune un tablou medieval autentic pe care nicio poză nu îl surprinde complet. Din vârful dealului, panorama asupra orașului și a văii Yantra e dintre acelea care te fac să înțelegi de ce acest loc a fost capitala celui de-al Doilea Țarat Bulgar timp de două secole.
Orașul vechi și monumentul de pe Sveta Gora
Coborâm spre cartierul vechi — case în stil bulgar renascentist agățate literalmente pe marginea stâncilor deasupra râului, cu prăvălii de suveniruri, ateliere de meșteșugari și pisici care te privesc cu superioritate din fiecare pervaz. Zona e autentică, nefardată turistic în exces, și cu atât mai valoroasă.
Pe dealul Sveta Gora, de cealaltă parte a râului, se află Patriarhia — o clădire impunătoare din cărămidă și piatră — și monumentul cu obelisc înconjurat de statui ecvestre de bronz. De sus, cu Yantra umflat curgând pe ambele laturi, imaginea întregului oraș e una din acele priveliști care rămân.
Mâncarea
Sincer? Dezamăgitor. Am mâncat la The Bell, un restaurant cu recenzii bune, prețuri rezonabile și o pizza cu ou fiert, cornișoni și ketchup stropit artistic pe deasupra. Nu știu cine a inventat combinația, dar sigur nu era italian. Puiul pane cu sos de iaurt a fost decent, salata de rucola — simplă și proaspătă. O seară am comandat prin Glovo de la un local, o altă masă a fost un sandwich mâncat din mers. Nimic care să rămână în memorie din motive bune.
Contrastul față de Sofia, unde am mâncat excelent cu un an în urmă în drum spre Grecia, e izbitor. Capitala bulgară are o scenă gastronomică reală, restaurante cu personalitate, bucătărie balcanică pusă în valoare. Veliko Tarnovo, cel puțin în restaurantele pe care le-am nimerit noi, nu a atins același nivel.
Concluzie
Merită. Fără urmă de îndoială. Veliko Tarnovo e unul dintre cele mai frumoase orașe medievale din Balcani, cu o istorie excepțională și o siluetă urbană unică. Drumul din București durează în jur de trei ore și jumătate, fără incidente la Podul Prieteniei — sau patru ore dacă șantierul etern e în tură activă.
Luați mâncare de acasă sau documentați-vă serios înainte de a intra într-un restaurant. Mergeți la Țarevets dimineața, înainte să vină autocarele. Plimbați-vă prin cartierul vechi fără grabă. Și dacă aveți un câine ca Bobi — luați-l. O să se simtă ca acasă pe aleile acelea medievale.
Lasă un răspuns