Îi cumpăr lui Bobi hrană uscată cam o dată pe lună și, sincer, nu fac niciodată rabat de la calitate, mă cam uit la preț când văd că același produs este mai ieftin cu 20% în altă parte. Abia când am citit că în Japonia numărul animalelor de companie îl depășește cu peste două milioane pe cel al copiilor sub 15 ani mi-am dat seama că reflexul ăsta al meu e, de fapt, o piață.
Cifrele vin dintr-un reportaj Al Jazeera, preluat săptămâna trecută și de presa de la noi. Piața japoneză de produse pentru animale a ajuns la 880 de miliarde de yeni în 2025 — vreo 5,4 miliarde de dolari — de la 689,6 miliarde în 2020. Creștere de peste un sfert în cinci ani, într-o țară care în rest se contractă la propriu.
Dar partea cu adevărat interesantă nu e cifra. E ce se întâmplă în spatele ei.
Unicharm, gigantul japonez care s-a făcut mare din scutece de unică folosință și produse de igienă, a intrat pe piața scutecelor pentru animale în 2001. În 2025, divizia de produse pentru animale avea o marjă de profit de 15,4%, față de 10,7% cât face divizia de îngrijire personală. Reprezintă deja 17% din vânzările totale, iar ținta declarată e 20% până în 2030. Cu alte cuvinte: scutecul de câine e mai profitabil decât scutecul de copil.
Sau povestea lui Shin Ohta, care lucrează în vânzări la cel mai vechi producător japonez de port-bebe — o firmă înființată în 1934, cu peste 40 de milioane de produse fabricate. Își plimba pudelul de 5 kilograme, câinele se oprea, el îl lua în brațe, îl durea spatele. În 2022 a lansat prima gamă de hamuri pentru transportat câini pe șold. Aceeași croială, aceeași fabrică, alt client.
Așa că întrebarea nu e „ce e în capul japonezilor?”, ci una mai puțin confortabilă: ce faci cu o fabrică de cărucioare când nu se mai nasc destui copii care să le umple?
Răspunsul lor a fost: pui altceva înăuntru. Nu e o nebunie culturală, e o realocare de capital. Nimeni nu s-a trezit într-o dimineață cu ideea că un câine e un copil. Pur și simplu infrastructura exista — design, distribuție, brand, rafturi în magazine — și s-a mutat unu-la-unu peste singurul segment care mai cheltuia. Umanizarea animalelor de companie e mai degrabă efectul decât cauza. Marketingul a venit după linia de producție, nu invers.
Iar aici trebuie să recunosc că nu am nicio poziție morală de pe care să râd. Acu o lună mi-am luat portbagaj de plafon și bare pe Corolla, iar unul dintre motivele reale, dacă sunt onest, e că atunci când plecăm cu cortul cu Cătălina, Bobi ocupă bancheta din spate ca un pasager cu drepturi depline, iar bagajele trebuie să se ducă undeva. Am cumpărat un accesoriu de 1.000 și ceva de lei pentru mașină pentru că am un câine de 8 kilograme. Sunt exact tipul de client despre care vorbește raportul Unicharm, doar că locuiesc în Grivița, nu în Gifu.
Și nu, nu am date pentru România. Nu am găsit o cifră credibilă despre cât valorează piața locală de pet care și nu vreau să inventez una ca să sune articolul mai deștept. Ce am e nivelul de trotuar: pe scara mea sunt mai mulți câini decât copii de grădiniță, la 2 stații avem 2 cabinete veterinare și cu toate astea tot mai aștept de fiecare dată cel puțin 15 minute, iar raftul de hrană pentru animale din Mega Image de pe Griviței a crescut vizibil, în timp ce raftul de scutece a rămas cam la fel. Astea nu sunt statistici. Sunt observații. Le dai atenție sau nu.
Distanța dintre noi și Japonia e mare — ei sunt la capătul procesului, noi undeva la mijloc. Dar direcția pare aceeași, iar firmele o simt înaintea noastră, pentru că ele se uită la marje, nu la editoriale.
Japonia nu a înlocuit copiii cu câini. A constatat doar că scutecul se vinde oricum.
Lasă un răspuns