Citesc zilele astea Capcana lui Tucidide, cartea lui Graham Allison, și am dat peste o știre despre metroul spre Chiajna care mi-a stricat definitiv cheful. Primăria Sectorului 6 anunță, triumfal, un „pas înainte” pentru extinderea metroului Chiajna și Domnești: 11 kilometri de linie nouă și 8 stații.
Ce s-a întâmplat, concret? Metrorex a trimis un protocol de asociere spre semnare. Atât. Urmează, în ordine: tema de proiectare, studiul de fezabilitate, studiile din teren, stabilirea traseului final și, abia la sfârșit, identificarea sursei de finanțare. Adică nici măcar nu știm încă de unde vin banii. Primăria recunoaște onest că lucrările nu încep mâine.
Și, cu cartea deschisă pe masă, mi-a picat fisa.
Metrou Chiajna vs. capcana lui Tucidide
Graham Allison, profesor la Harvard, pornește de la o observație a istoricului antic: ascensiunea Atenei și teama pe care aceasta o insufla Spartei au făcut războiul inevitabil. Allison a analizat ultimii 500 de ani și a găsit 16 situații în care o putere emergentă a amenințat supremația uneia dominante. Douăsprezece dintre ele s-au terminat în război.
Cartea e despre SUA și China. Dar pe mine nu m-a interesat, în primul rând, partea cu războiul. M-a interesat întrebarea de dedesubt: de ce, mai exact, e China o amenințare credibilă? Răspunsul nu stă în arsenale. Stă în beton, oțel și șine.
Cifrele care explică totul
China are astăzi peste 50.000 de kilometri de cale ferată de mare viteză — mai mult decât toate celelalte țări ale lumii la un loc, adică aproximativ două treimi din total.
Rețeaua asta a fost construită practic de la zero, începând cu 2008. În 17 ani. Media anuală depășește 3.000 de kilometri de linie nouă pusă în funcțiune. Numai în 2024 au dat în folosință 2.457 de kilometri de mare viteză. Pentru comparație, întreaga Europă avea, în 2023, 12.545 de kilometri, în timp ce China ajunsese deja la peste 45.000.
Astăzi, trenurile de mare viteză ajung la 97% dintre orașele chineze cu peste 500.000 de locuitori. Trenurile CR450, gata de intrare în serviciu comercial, vor circula la 400 km/h, iar un prototip a atins în teste peste 890 km/h.
Acum recitiți, vă rog, prima parte a articolului. În intervalul de timp în care noi plimbăm un protocol pentru metroul Chiajna de la o instituție la alta, pentru 11 kilometri al căror buget nici nu există, China pune în funcțiune 3.000 de kilometri de linie de mare viteză. Nu proiectează. Nu discută. Nu semnează. Pune în funcțiune.
Asta e capcana lui Tucidide, în varianta ei cea mai concretă și mai umilitoare.
Atenție mare aici: China nu e modelul
Și acum trebuie să mă opresc, pentru că exact în punctul ăsta se produce derapajul pe care îl văd tot mai des prin Europa, inclusiv la noi.
Din fascinația față de cifrele chinezești, o parte tot mai mare a publicului sare direct la concluzia otrăvită: „vedeți, democrația e ineficientă, ne trebuie mână forte”. E fix combustibilul pe care se hrănesc extremele, iar eu nu vreau să pun un strop de benzină pe focul ăla.
Pentru că prețul acelei viteze e unul pe care nu vrem să-l plătim. Acolo nu există contestații în instanță, nu există expropriere negociată, nu există proprietate privată pe care s-o aperi în fața statului. Linia trece peste comunități fără să întrebe pe nimeni. Iar goana asta a avut și victime directe: accidentul feroviar de la Wenzhou, din 2011, s-a soldat cu 40 de morți și aproape 200 de răniți, iar încrederea publică a fost zdruncinată suficient cât să oprească temporar tot programul.
Deci nu, nu vreau modelul chinezesc. Nu vreau eficiență cumpărată cu libertate. Dar întrebarea incomodă rămâne pe masă, și n-are nicio legătură cu autoritarismul: de ce trebuie ca democrația noastră să fie și lentă, și proastă? Franța, Spania sau Japonia sunt democrații în toată regula și au construit rețele feroviare excelente. Deci scuza „la noi nu se poate pentru că avem proceduri” e o minciună confortabilă.
Iar noi, între timp, mergem invers
Am scris nu demult despre renașterea feroviară a Europei și despre cum România merge în direcția opusă. Continentul redescoperă trenul, apar linii de noapte, se investește masiv, iar noi ne târâm cu 50 de kilometri pe oră pe infrastructură moștenită din alt secol.
Iar când, în sfârșit, avem și noi ceva de anunțat, anunțul sună așa: am semnat un protocol pentru un proiect care urmează să intre în etapa în care se va decide dacă vom căuta bani pentru el. E o parodie de progres.
Copiii care se nasc anul ăsta în Chiajna vor termina liceul înainte să prindă metroul cu pricina. Și, sincer, chiar și asta e o predicție optimistă.
De ce contează asta mai mult decât pare
Aici e lecția pe care mi-a dat-o cartea și pe care n-o pot scoate din cap.
China nu amenință supremația occidentală cu tancuri și portavioane. O amenință cu viteza de execuție. Când o țară pune în operă într-un an cât alta dezbate într-un deceniu, decalajul încetează să mai fie unul economic și devine unul de civilizație. Puterea, în secolul XXI, nu se măsoară doar în PIB sau în focoase, ci în capacitatea de a transforma o decizie în realitate. Iar la capitolul ăsta, Occidentul — și cu atât mai mult România — pierde teren vizibil.
Capcana lui Tucidide nu se închide neapărat cu un război. Se poate închide și mai simplu: pur și simplu ne trezim într-o dimineață și constatăm că lumea s-a mutat, iar noi eram ocupați să semnăm protocoale.
Nu am o soluție. Am doar o iritare foarte concretă, de om care stă în trafic în București și citește despre trenuri de 400 km/h, în timp ce metroul Chiajna există doar sub formă de protocol semnat. Și convingerea că problema noastră nu e lipsa democrației, ci lipsa competenței administrative pe care o mascăm, comod, în spatele procedurilor.
Dacă vrei să afli ce se mai întâmplă cu proiectul ăsta — și cu alte povești de infrastructură pe care le urmăresc pe blog — abonează-te. Îți scriu direct pe mail când apare ceva interesant, fără să depinzi de vreun algoritm.
Lasă un răspuns