Am coborât din avion la Treviso convins că partea grea a călătoriei se terminase. După o oră de mers cu autocarul stăteam în mijlocul autogării din Padova, cu bagajele la picioare, la 35 de grade, întrebând al treilea șofer de autobuz dacă știe linia pe care mi-o recomanda Google Maps. Nu știa nici el.
Așa a început concediul ăsta de zece zile, și mi se pare corect să încep articolul de acolo, nu de la Domul din Milano. Pentru că exact contrastul ăsta a definit toată vacanța: momente în care totul funcționa perfect și momente în care mă întrebam ce caut acolo, cu rucsacul în spate, transpirând pe o stradă pe care n-o știa nimeni.
Am ales trenul ca mijloc principal de transport între orașe și n-aș schimba decizia asta. Nordul Italiei e construit pentru așa ceva, orașele sunt aproape unul de altul, gările sunt în centru, iar un bilet costă cât o cafea și o apă în București. Ce n-am anticipat a fost că problemele n-aveau să vină de la trenuri, ci de la ultimii doi kilometri: autobuzele locale, cazările alese în grabă și o sărbătoare pe care am subestimat-o complet.
Pe scurt
| Durată | 10 zile |
| Orașe-bază | Padova (4 nopți), Milano (2 nopți), Como (3 nopți), Bergamo (1 noapte) |
| Excursii de o zi | Bologna, Ferrara, Veneția, Lugano (Elveția) |
| Transport | Tren între orașe, mers pe jos în interiorul lor, autobuze și bicicletă |
| Sosire / plecare | Aeroport Treviso → Aeroport Bergamo (Orio al Serio) |
| Perioada | Mijlocul lui august |
| Stil | Explorare urbană, ritm lejer, buget mediu |
Cuprins
- Padova: baza de la care am plecat peste tot
- Bologna: catedrala care trebuia să fie cea mai mare din Italia
- Ferrara: orașul frumos pe care l-am prins în ziua greșită
- Veneția: aglomerată, dar merită
- Milano: gara, Domul și oboseala care se aduna
- Como: lecția scumpă despre cazări alese pe repede-înainte
- Lugano: Elveția, la 45 de minute de tren
- Bergamo: cea mai plăcută surpriză, exact la final
- Sfaturi practice pentru un traseu similar
Padova: baza de la care am plecat peste tot
Padova a fost alegerea corectă pentru primele patru nopți, chiar dacă prima impresie a fost dezastruoasă.
Am ajuns cu un autocar de la Treviso, aproximativ o oră de drum, care ne-a lăsat direct în autogara centrală. De acolo, teoretic, mai aveam de făcut zece minute cu mașina până la cazare. Practic am pierdut o jumătate de oră căutând peronul unui autobuz pe care Google Maps îl afișa cu încredere, dar pe care niciun șofer din stație nu-l recunoștea. Am ajuns și la gară (după recomandarea unui șofer din autogară), cu ideea de a lua trenul, apoi mi-am dat seama cât de absurd suna: să iau trenul ca să ajung în centrul orașului.
Într-un final l-am întrebat pe un șofer dacă merge spre un spital pe care îl știam aproape de cazare. Mergea. Plata cu cardul nu funcționa în autobuzul lui, așa că ne-a luat pe gratis. Ne-a lăsat la spital și am mai mers zece minute pe jos.
Când am deschis ușa camerei, aerul condiționat era deja pornit. Nu pot să-ți descriu senzația aia, dar m-am simțit că aș fi ajuns în vârful Everest. Am dormit o oră sau două și abia apoi am ieșit în oraș.
Seara aia am mers fără plan prin centrul Padovei, am mâncat ceva, ne-am luat câte o înghețată și ne-am lăsat purtați pe străzi. La întoarcere ne-am oprit la un Pam Local, un supermarket de cartier care seamănă destul de bine cu un Mega Image de la noi, și ne-am făcut provizii pentru micul dejun, gustări și multe lichide. Mi s-a părut scump pentru ce oferea, dar la 35 de grade nu prea ai chef să negociezi cu tine însuți.
În ultima dimineață petrecută acolo, luni, am revenit în centru pentru două-trei ore, de data asta cu orașul mult mai animat decât în prima seară. Am intrat la un partener Apple și mi-am luat căști noi, am mai umblat prin câteva magazine, am băut o cafea. Padova arată complet diferit când nu ești pe punctul de a te topi.
Bologna: catedrala care trebuia să fie cea mai mare din Italia
Logistica: tren direct din Padova, gara e la câteva minute de mers pe jos de centru. Nu ai nevoie de transport local deloc.
Bologna a fost primul day-trip și cel mai dens ca număr de lucruri văzute.
Am intrat în Basilica San Petronio și am rămas mut. Nu mă așteptam la mărimea aia. Am căutat pe telefon informații despre ea chiar acolo, pe o bancă, și povestea m-a prins complet: bazilica ar fi trebuit să fie cea mai mare catedrală din Italia, mai mare decât Sfântul Petru din Roma. N-a fost terminată niciodată, pentru că fondurile i-au fost tăiate și redirecționate.
Am ieșit prin spate și am ajuns exact la locul unde s-au dus banii aceia – Santa Maria dei Bulgari, parte din complexul construit tocmai ca să blocheze extinderea bazilicii. Genul de detaliu pe care nu-l găsești pe niciun panou turistic, dar care schimbă complet felul în care privești o clădire.
De acolo am luat-o printr-o galerie plină de magazine și am continuat pe Via de’Musei, uitându-ne prin vitrine. Am intrat într-un fel de piață acoperită cu tarabe de mâncare, dar mirosul ne-a scos afară în câteva secunde, direct pe Via Pescherie Vecchie, unde am dat peste o piață stradală mult mai reușită.
Am făcut dreapta pe o străduță și am mâncat paste la Osteria Angolo degli Orefici. Ratingul era bun, mâncarea a fost pe măsură.
După masă am intrat într-o librărie mai mult ca să ne răcorim la aerul condiționat decât ca să cumpărăm ceva. Însă toate cărțile erau în italiană, evident. Am ajuns apoi în Piazza della Mercanzia, unde am admirat Palazzo della Mercanzia, și de acolo la celebrele două turnuri ale Bolognei.
Pe Via Rizzoli am cumpărat ceva de la un artist stradal și am dat, spre surprinderea mea, peste un Decathlon. Am intrat și mi-am luat o pălărie de soare mai mare, pentru capul meu mare. Înainte să pornim spre gară ne-am oprit la un bar de stradă pentru o cafea rece.
Recomandarea mea: povestea San Petronio–Santa Maria dei Bulgari. Citește-o înainte să intri în bazilică, nu după. Schimbă complet vizita.
Ferrara: orașul frumos pe care l-am prins în ziua greșită
Logistica: tren din Padova, gara la o distanță scurtă de mers pe jos până în centru. Foarte ușor de navigat.
Aici trebuie să fiu onest: Ferrara a fost singura dezamăgire a vacanței, și cel puțin jumătate din vină e a mea.
Am nimerit acolo într-o duminică de mijloc de august. Adică ziua în care italienii sunt, în proporție covârșitoare, plecați în concediu. Orașul era efectiv pustiu. Magazinele închise. Străzile goale. Cătălina se uita în jur și nu-i venea să creadă.
E o senzație stranie să te plimbi printr-un oraș care arată abandonat, mai ales unul cu centrul istoric în patrimoniul UNESCO. Am ajuns în piața mare, unde e Duomo di San Giorgio, ne-am mai plimbat pe câteva străduțe, am mâncat și am luat-o înapoi spre gară cu un gust amar.
Ferrara e un oraș frumos. Nu l-am văzut niciodată cu adevărat.
Recomandarea mea (sau mai degrabă avertismentul): dacă mergi în Italia în august, verifică ce zi a săptămânii pică vizita ta la orașele mici. Un oraș mare digeră o duminică de vacanță. Unul mic, nu.
Veneția: aglomerată, dar merită
Logistica: tren din Padova, aproximativ o jumătate de oră. Cel mai simplu day-trip din tot traseul.
Am mers în Veneția în ultima după-amiază petrecută cu baza în Padova, după siesta de la prânz. Acolo ne-am întâlnit cu niște prieteni din Olanda, veniți și ei în Italia în concediu.
Am petrecut ziua pe străzi și pe lângă canale, ne-am oprit la o terasă să bem ceva pentru că era îngrozitor de cald, iar seara am mâncat la un restaurant. Pizza, ce altceva. Am făcut poze, am prins apusul, ne-am luat câte o înghețată și am pornit împreună spre gară.
Veneția era plină, ca de obicei. Nu e o descoperire, e o constatare. Dacă mergi acolo așteptându-te la liniște, greșești orașul.
Milano: gara, Domul și oboseala care se aduna
Milano a fost o premieră pentru mine, ca de altfel majoritatea orașelor din traseul ăsta.
Primul lucru care m-a impresionat a fost gara. Milano Centrale e imensă, cu un număr de linii pe care nu-l mai văzusem nicăieri. Cătălina mi-a explicat că mulți folosesc Milano exact ca punct de legătură, ca hub, ceea ce, așa cum aveam să văd mai târziu, e adevărat și pentru noi.
Ne-am cazat în zona Loreto și mi s-a părut o alegere foarte bună: metrou aproape, magazine, gară, chiar și centrul la o distanță rezonabilă. După experiența din Padova, un cartier bine conectat valorează mai mult decât unul frumos.
Am mers din prima seară la Dom. Nu credeam că o să văd vreodată o catedrală atât de mare. Apoi am intrat în Galleria Vittorio Emanuele, unde am mâncat o pizza nemaipomenit de bună. Era deja târziu, așa că ne-am întors la cazare.
A doua zi am revenit la Dom, de data asta ca să intrăm. Am rămas efectiv cu gura căscată. Mă uitam în sus până începea să mă doară gâtul. Vitraliile au o intensitate a culorii pe care n-o mai întâlnisem nicăieri. Am aprins și noi o lumânare și am plecat.
Restul zilei a fost plimbare prin oraș, magazine, mâncare, iar Cătălina a vrut neapărat să treacă pe la Uniqlo, magazinul ei preferat.
Ne-am întors la cazare rupți de oboseală. Toate zilele alea de mers încontinuu, zi de zi, prin 35 de grade, începuseră să se adune. Aici e momentul din vacanță în care mi-am dat seama că ritmul pe care ni-l impusesem nu era sustenabil.
Como: lecția scumpă despre cazări alese pe repede-înainte
Como a fost singurul oraș unde am făcut rezervarea după ureche, fără să verific nimic. Am plătit pentru asta trei zile la rând.
A început, previzibil, cu autobuzul. Parcă eram din nou în Padova: Google Maps ne recomanda o linie, noi o căutam de minute bune, până când Cătălina a vorbit cu o localnică și a aflat că linia aia pur și simplu nu există. Trebuia să luăm alta.
Cazarea era în San Fermo della Battaglia. Ca să ajungem de acolo din centrul orașului Como făceam aproape o oră cu autobuzul. La dus și la întors. Luam autobuzul de la un capăt la celălalt, de fiecare dată mergeam de toți banii.
Bonus: camera era la parter și n-avea aer condiționat. La miezul nopții aveam 30 de grade înăuntru. După Padova, unde AC-ul era deja pornit când am intrat pe ușă, contrastul a fost brutal.
Singurul lucru care ne-a salvat a fost că Glovo funcționa impecabil în zonă, așa că măcar aprovizionarea n-a fost o problemă în plus.
Într-una din seri am renunțat la autobuz și am luat-o pe jos din San Fermo până jos, aproape de lac. Pe drumul ăla am filmat primul meu vlog după ani buni de pauză.
Ne-am oprit la l’Ideale Pizza Contemporanea & Bistrot Como, unde am mâncat excelent și am băut un prosecco. Apoi ne-am plimbat pe malul lacului, am stat pe o bancă, am făcut poze și amintiri.
Când să pornim spre autobuz, mi-am dat seama că-mi uitasem rucsacul la restaurant. Norocul meu a fost dublu: cheile de la cazare erau la Cătălina, iar cineva din personal găsise rucsacul și îl pusese deoparte. L-am recuperat fără nicio problemă.
Ultima zi în Como a picat fix pe 15 august. Și, exact ca la Ferrara, aproape totul era închis. Sfânta Maria e pentru italieni o sărbătoare mult mai mare decât mă așteptam. Am vrut să aprindem o lumânare și n-am reușit. Efectiv toate bisericile erau închise, inclusiv o catedrală impresionantă din centru.
Ne-am mulțumit să mergem la o piață stradală pe care o zărisem din autobuz în ziua sosirii. Ce nu văzusem din autobuz era lungimea ei, am filmat zece minute de mers continuu, de la un capăt la altul.
Am făcut niște cumpărături și am pornit spre Lidl. Aici trebuie să mărturisesc un obicei al nostru: în fiecare oraș nou intrăm într-un Lidl, doar ca să vedem cum arată la ei. E un fel de ritual.
Și pe drum spre Lidl am mai încercat o biserică. Minune, era deschisă. Pustie, fără nimeni înăuntru, dar deschisă. Am aprins lumânarea și am plecat mai împăcați.
De la Lidl ne-am făcut provizii pentru o masă-platou la cazare, genul pe care doar Cătălina știe s-o construiască: struguri, mai multe tipuri de brânză, câteva salamuri de-ale lor și, bineînțeles, încă un prosecco.
Recomandarea mea: verifică distanța reală dintre cazare și centru, în minute de transport public, nu în kilometri pe hartă. Și verifică dacă are aer condiționat. Sună banal. Nu e.
Lugano: Elveția, la 45 de minute de tren
Logistica: tren din Como, aproximativ 45 de minute, dintre care 10-15 stat la graniță. Nu e o pierdere de timp, e parte din experiență.
Planul inițial pentru ziua aia era o plimbare de câteva ore cu vaporul pe lacul Como. Am ajuns la debarcader și nu mai erau bilete disponibile.
Atunci Cătălina a venit cu ideea care a salvat ziua: dacă tot suntem atât de aproape, de ce să nu mergem în Elveția? Zis și făcut.
La Lugano am mâncat pentru prima dată în viața mea fondue de brânză. Apoi ne-am oprit pe o bancă în fața lacului, am mers la o înghețată în centru și am pornit spre gară.
Aici vine partea pe care n-o menționează nimeni: drumul înapoi spre gară e o pantă continuă. Aproape ne-am dat sufletul urcând. Cred sincer că oamenii care locuiesc acolo sunt sănătoși tun, cu asemenea străzi.
Recomandarea mea: dacă ești cazat în zona Como, o zi în Lugano e cel mai bun raport efort-recompensă din tot traseul. Dar lasă-ți energie pentru urcarea de la final.
Bergamo: cea mai plăcută surpriză, exact la final
Bergamo a început cu stângul și s-a terminat perfect. Ceea ce, retrospectiv, rezumă destul de bine toată vacanța.
Ca să ajungem acolo a trebuit să trecem din nou prin Milano. Am stat vreo 40 de minute în gară, confirmând exact ce-mi spusese Cătălina despre orașul ăsta ca punct de legătură.
Cazarea rezervată în Bergamo părea aproape perfectă. Până când am observat ceva mic și negru în tavan, chiar lângă senzorul mare de fum. Aducea a cameră video. N-am stat acolo. Am avut noroc și am găsit ceva last-minute, iar schimbarea s-a dovedit în avantajul nostru: eram la trei-patru minute de un local italian autentic, cu o priveliște minunată și o fântână chiar în față.
În seara aia n-am mai avut timp de mare lucru, am rătăcit puțin pe străzi și ne-am întors la cazare.
A doua zi am filmat al treilea vlog și am făcut, de fapt, cea mai frumoasă plimbare din toată vacanța.
Am început cu micul dejun și cafeaua la Delfino Bistrot. De acolo am intrat în curtea Universității din Bergamo, de unde am filmat orașul de sus.
Am continuat spre Porta Sant’Agostino, una dintre cele patru porți ale vechii cetăți. Deasupra intrării e sculptat Leul Sfântului Marcu, simbolul Veneției, iar zidurile din jur fac parte din fortificațiile venețiene incluse în patrimoniul UNESCO. Leul de acolo nu e cel original, în perioada austriacă a fost înlocuit cu stema imperială, iar cel actual a fost refăcut abia în 1958.
Câțiva pași mai încolo am ajuns la Ex Sant’Agostino, unde am aflat un detaliu care mi-a plăcut enorm: e singura biserică gotică rămasă în Bergamo. Astăzi funcționează ca Aula Magna a universității, după o restaurare începută în 2014.
Am continuat pe Via Porta Dipinta până la Rocca di Bergamo, fortăreața din 1331. Era luni și muzeul era închis, dar priveliștea de acolo asupra orașului e, fără exagerare, unică.
De la Rocca am luat-o pe Via Gombito și am ieșit în Piazza Vecchia. Acolo am filmat cel mai mult: Biblioteca Civica Angelo Mai, Palazzo della Ragione și Campanone, turnul cu ceas al cărui clopot bate și azi de 100 de ori în fiecare seară, la ora 22:00, un semnal care marca odinioară închiderea porților cetății.
Am băut ceva și ne-am întors la cazare după bagaje, apoi direct la aeroport.
Recomandarea mea: Bergamo e orașul pe care mulți români îl văd doar ca aeroport low-cost de tranzit spre Milano. E o greșeală. Città Alta merită cel puțin o zi întreagă.
Sfaturi practice pentru un traseu similar
Trenul e cea mai bună decizie pe care am luat-o. Gările sunt centrale, orașele sunt aproape, iar biletele sunt rezonabile. Problemele apar exclusiv pe ultimii doi kilometri, cu transportul local.
Nu te baza orbește pe Google Maps pentru autobuze locale. De două ori din patru orașe, aplicația mi-a recomandat linii care fie nu existau, fie nu erau recunoscute de niciun șofer din stație. Întreabă un localnic. E mai rapid decât să reîncarci harta.
Verifică sărbătorile italiene înainte să-ți faci itinerariul. 15 august, Ferragosto, e ziua în care Italia se închide. Nu doar magazinele, ci și bisericile. Am pierdut Ferrara complet din cauza asta și era să pierd și ultima zi din Como.
Cazarea: verifică distanța în minute de transport, nu în kilometri. Și verifică explicit dacă are aer condiționat. În august, la 30 de grade în cameră la miezul nopții, nimic altceva nu mai contează.
Un eSIM cu date locale îți simplifică viața. Am folosit unul cumpărat prin aplicația băncii și n-am mai avut grija roaming-ului. Pentru navigație și căutări pe stradă, e diferența dintre o zi bună și una petrecută căutând Wi-Fi.
Lasă loc pentru zile fără plan. Cel mai frumos moment din Como a fost o plimbare pe jos decisă din impuls, iar cea mai bună zi din Bergamo a fost una în care muzeul principal era închis.
Ce aș face altfel: aș reduce numărul de day-trips. Zece zile cu deplasări aproape zilnice, prin 35 de grade, se simt spre final. La Milano eram deja rupt de oboseală, și nu din cauza Milanoului. Și n-as mai merge in August. Poate din Septembrie, e mult mai răcoare.
Am plecat din Italia cu trei vloguri filmate, o pălărie de soare de la Decathlon și convingerea că am văzut prea mult și prea repede.
Întrebarea pe care mi-o pun acum e dacă un concediu se măsoară în orașe bifate sau în momente în care chiar ai fost prezent. Pentru că, dacă mă întrebi ce-mi amintesc cel mai limpede, nu e nici Domul din Milano, nici Piazza Vecchia. E senzația de aer condiționat în cameră, în prima zi, după o oră și jumătate de căutat un autobuz care nu exista.
Poate că exact asta e problema cu itinerariile prea încărcate: îți umplu zilele, dar îți lasă memoria să aleagă singură ce contează.
Faina aventura, m-am abonat la tine sa vad si vlogurile. Eu in august, pt 11 zile am ales sa vad 2 tari :)) Armenia si Georgia dar am dozat bine si chiar nu m-am simtit obosit dupa itinerariul avut, Erevan 3 zile, tur Armenia rurala, o zi, Tbilisi si tur muntii Caucaz 4 zile, Batumi 3 zile. A fost excelent!!!