Am trecut azi pe Bulevardul Mareșal Averescu și am observat că niște muncitori făceau măsurători. La numărul 17, în curtea aia cu arcadă de cărămidă pe care o știu de ani de zile, erau oameni în salopete și cu căști de protecție, cu aparate pe trepied, măsurând ceva. Genul de măsurători pe care le vezi înainte de un șantier serios, nu înainte de o zugrăveală.
Locul ăsta are o însemnătate personală pentru mine. Acum câțiva ani am fost acolo la cununia civilă a unor prieteni — la Starea Civilă a Sectorului 1, care funcționa în clădirea din spate. Am stat în curtea aia, am făcut poze, m-am bucurat pentru ei. Tot acolo funcționau și alte structuri ale primăriei — direcții din DGASPC, evidența persoanelor. Un loc birocratic, dar viu, prin care trecea multă lume.
Numai că, de ceva vreme, instituțiile au început să dispară de acolo una câte una. Starea Civilă s-a mutat în primăvară la Piața Amzei nr. 13. Direcțiile de asistență socială s-au mutat pe Strada Mureș. Iar clădirea a rămas, aparent, goală. M-am întrebat ce urmează — și am săpat puțin. Ce am aflat m-a surprins, în sensul bun.
Ce va deveni, de fapt, clădirea
Fostul Complex de Servicii Sociale „Sfânta Ecaterina” urmează să fie transformat complet, sub un nume nou: Leagănul Ecaterinei. Nu e o simplă renovare de fațadă, ci un proiect de regenerare urbană care schimbă complet destinația locului — dintr-o clădire de ghișee, într-un campus socio-educațional deschis comunității.
Și, ca să înțelegi de ce mi se pare o poveste frumoasă, trebuie să știi ce a fost locul ăsta.
Leagănul a fost ridicat acum peste 120 de ani de Prințesa Irina Cantacuzino, în memoria fiicei ei, Ecaterina. A fost, la vremea lui, un reper al filantropiei românești — la un moment dat, singura instituție de la noi afiliată Uniunii Internaționale de Protecție a Copilului de la Geneva. În comunism, povestea s-a întunecat: a devenit orfelinat de stat, iar capela cu valoare de patrimoniu a fost, pe rând, sală de mese, spălătorie și magazie. Un detaliu care mie mi-a rămas în minte: Ecaterina Caradja, „prințesa regăsită”, a locuit chiar aici după căderea regimului, până la moartea sa în 1993, fiindcă a vrut să trăiască în locul construit de mama ei pentru ea.
Deci vorbim despre o clădire care a văzut și cel mai frumos, și cel mai dureros din felul în care România și-a tratat copiii abandonați. Iar acum urmează să redevină, printr-un fel de simetrie, tot un loc despre copii — dar de data asta despre a-i ajuta, nu a-i ascunde.
Cine e în spate și cum va arăta
Proiectul se face printr-un parteneriat public-privat între Primăria Sectorului 1 și fundația Hope and Homes for Children, pe baza unui acord-cadru valabil cinci ani, votat în Consiliul Local încă din mai 2025. Fundația nu e un nume oarecare: lucrează de 27 de ani în România pe dezinstituționalizare și, în tot acest timp, a contribuit la închiderea a 78 de centre de plasament și a sprijinit peste 44.000 de copii să rămână lângă familiile lor, în loc să ajungă în orfelinate. Pentru un domeniu în care suntem obișnuiți mai degrabă cu scandaluri, e un partener cu un palmares real.
În noua formă, complexul va fi împărțit în două zone.
O zonă publică, deschisă tuturor: curtea devine o grădină urbană, iar în clădirea principală se amenajează un Muzeu al Leagănului — un traseu care spune povestea locului, a abandonului, a filantropiei interbelice și a sistemului de protecție a copilului, cu capela integrată în circuit. La mansardă vor fi spații de expoziție, iar în ansamblu un bistrot, un mic magazin și o cantină.
Și o zonă terapeutică, dedicată copiilor: un club educațional pentru copii și adolescenți între 6 și 18 ani, gândit special ca să aducă la un loc copii din familii stabile și copii vulnerabili; un centru de sprijin pentru tineri cu dependențe; și centre de recuperare pentru copii cu nevoi speciale și tulburări de comportament. Partea de amenajare a centrelor terapeutice e acoperită financiar de fundație, iar restaurarea clădirilor istorice urmează să fie făcută cu bani europeni, prin Programul Regional București-Ilfov.
Asta explică, de fapt, exact ce am văzut eu în curte: măsurătorile topografice sunt pasul tehnic dinaintea proiectării, iar mutarea instituțiilor a fost necesară tocmai ca să se elibereze clădirile pentru șantier. Ce mie mi s-a părut o zonă părăsită era, de fapt, o zonă în pregătire.
De ce mă bucur, pentru o dată
Știu că pe blogul ăsta sunt de obicei mai degrabă critic. Dar aici, dacă proiectul iese așa cum sună pe hârtie, avem un exemplu rar de administrație care face lucrurile în ordinea corectă: nu cosmetizează o clădire ca să dea bine în poze, ci îi dă un scop nou, gândit pe termen lung, cu un partener serios și cu bani europeni pentru partea grea.
O să trec din nou pe acolo peste câteva luni, să văd cum avansează. Mi-ar plăcea să pot scrie, pentru o dată, un articol care se termină bine. Locul ăsta — unde am fost cândva la o cununie și unde generații de copii au trăit lucruri pe care nu le-ar fi trebuit — chiar merită un final frumos.
Lasă un răspuns