Extrem de puțini sunt cei care știu să oprească timpul în loc și să se bucure de un moment. Știi cine sunt aceia? În weekendul acesta am învățat, printre multe altele, că oamenii cu un bagaj mai mare de experiențe înțeleg mai bine o situație care la prima vedere poate arăta ca un ghinion, dar în realitatea a fost doar un mic hop. Cam aceasta este rezumatul poveștii despre cât de mult m-a schimbat un weekend la munte cu cortul.
Toate experiențele frumoase au un început prost
Ziua de joi a început pentru mine ca oricare alta. M-am trezit de dimineață, am fost câteva ore la muncă, doar că la prânz m-am întors acasă să-mi fac bagajul pentru un weekend cu cortul la munte. În scurt timp am ajuns la un prieten să-l ajut cu bagajele. Nici bine nu am plecat și mașina mea începuse să scoată fum. Mi se rupsese cureaua de la alternator. Inițial m-am gândit că un ghinion mai mare nu pot avea.
Ne-am întors înapoi, am mutat bagajele în altă mașină pe care Costică mi-a pus-o la dispoziție și am plecat să luăm o rulotă. Am făcut plinul și în scurt timp eram deja pe autostradă, cot la cot cu un apus de soare răpitor.
Procedura a fost cam la fel ca și de tura trecută cu cortul la mare. Am ajuns, ne-am desfăcut ceva rece de consumat responsabil (pregătite de înainte să plecăm), am montat corturile și ne-am pregătit pentru un grătar. Mai făceam un fâs cu câte o sticlă, mai întorceam câte un mic și ne mai duceam să ne uităm la urșii care cotrobăiau prin gunoaie. Asta avea să devină rutina noastră din fiecare seară.
Până în ora 1 noaptea venea după mâncare doar ursoaica și 3-4 pui. La început aruncam cu un fel de petarde speciale pentru a speria urșii, dar am constatat cu stupoare că era doar o pierdere de vreme, deși Costică mi-a lăsat câteva la mine în cort, ca să am în caz de ceva. Foarte mulți care erau în trecere cu mașina către cabane se opreau și își poziționau mașina ca să bată cu farurile către urșii flămânzi care umblau prin tomberonul de gunoi.
Prima mea noapte cu cortul la munte
…a fost cea mai înfricoșătoare. M-a trezit pe la 3 dimineața un urs care se plimba pe lângă corturile noastre. Îl auzeam cum căuta după mâncare. Am scos toporișca cu care am dormit lângă mine și am încercat să ies din cort și să o iau la sănătoasa. Am desfăcut fermoarul cortului și înainte să ies, așa adormit pe jumătate cum eram, am realizat că n-am șanse să ajung prea departe. Nu eram atlet ca să mă întrec cu un patruped, mai ales unul de câteva sute de kg și care trăiește în pădure, așa că m-am culcat la loc. Am zis să-mi încerc norocul, ce-o fi o fi. Rezultatul îl poți deduce pentru că acum scriu povestea, după ce m-am întors, întreg.
Prima dimineață avea să continue cu un set nou de experiențe pe care abia acum le înțeleg mai bine și cărora acum le duc dorul. După ce am ieșit din cort am observat roua de dimineața, dar ai fi putut spune că a plouat. M-am spălat pe față direct cu apa din râu. Mă simțeam de parcă cineva îmi masa fața. Cred că m-am spălat pe față cu apa din râu cel puțin 2-3 minute. Era incredibil de relaxant.
Câteva mici gospodăriri pe lumină s-au mai făcut în timp ce fetele pregăteau micul dejun și apoi un bine-meritat pui de somn. Am adormit cu zgomotul pârâului și m-am trezit cu fumul grătarului de la „vecini”. În scurt timp am plecat cu Victor (pe care nu îl cheamă Victor) în pădurea din fața noastră în recunoaștere după ceva lemne căzute din copaci pentru un foc de tabără. Am mers pe un drum pe care abia puteam să stăm drepți, unii în adidași, iar alții în papuci. N-am găsit nimic, doar niște seturi de excremente. Unele de oameni, iar altele am presupus că sunt de la porci mistreți și lupi.
Mai târziu am plecat în pădurea din spatele nostru, de acolo de unde venise ursoaica cu puii ei, doar cu o seară în urmă. De data asta venise și Costică cu noi, iar Victor își luase adidași, dar tot n-am găsit nimic, doar niște urme de labă de urs și excremente de animal și de om, din nou. Am luat o mașină și ne-am dus ceva mai în față, la altă zonă de off camping. Am urcat câteva sute de metri prin pădure și am găsit ceea ce căutam.
Citește și: Care este diferența dintre camping și off camping
Faza importantă cu lemnele astea este că deși am făcut drumul ăsta – de la mașină până sus, cărat lemne pe umăr și înapoi la mașină, de vreo 3-4 ori, iar când abia am reușit să mai intrăm și noi în mașină din cauza lemnelor prea mari și multe și ne-am întors la zona noastră și le-am descărcat, încă aveam chef să mai fac ceva, nu eram obosit deloc. Pe când acasă, dacă am două plase cu ceva cumpărături și urc două etaje, păi nu mai sunt bun de nimic cel puțin o oră.
Ziua a continuat cu băutură rece din pârâu, alt pui de somn, masă delicioasă și pregătirea focului de tabără. Ne-am adunat scaunele în jurul lui, paharele la îndemână și poveștile de seară cu vecinul nostru au început să curgă. Povești despre experiențe cu urși, drumul pe întuneric până la pătratul nostru făcut din pietre unde să ne ținem băuturile la rece și cartofi copți înveliți în staniol la focul de tabără. Stăteam pe scaune și în micile pauze de liniște ascultam lemnele cum trosnesc pe foc, iar scânteile cum se lasă purtate de vânt în sus și pe fundal vedeam pădurea. A fost ceva de vis.
Am fost atât de obosit încât în seara aia nici n-am mai simțit prezența ursului care a trecut pe lângă corturile noastre, dar ne-a povestit vecinul a doua zi care era treaz în rulota lui. A aprins câteva lumini în speranța că ursul va pleca, dar nici o șansă. A mirosit locurile pe unde am stat noi la focul de tabără, alte câteva chestii și a plecat dezamăgit.
Următoarea zi
…a continuat cu aceiași rutină, doar că de la prima oră sosise și Bogdan cu familia lui și cu rulota. S-au instalat și l-am inițiat în programul nostru. Am fost din nou după lemne la prânz, doar că de data asta am luat două mașini. Am urcat și mai sus pe munte, Costică a estimat undeva la peste 300 de metri. Eram atât de sus încât nu mai vedeam nici platoul de jos unde lăsasem mașinile. Pământul era ud, plin de plante ce tăiau în jurul gleznelor și mici pârâiașe ce făceau urcușul și mai dificil.
Bogdan s-a ambiționat și a luat un lemn gros de 4-5 metri care era deja dărâmat. L-a tăiat acolo în bucăți mai mici ca să intre în mașină, iar Victor l-a cărat până jos. În ziua aia luasem atât de multe lemne încât nici nu le-am pus pe toate pe foc. În noapte asta cred că vecinul ne va mulțumi că i le-am lăsat acolo, deși Costică zicea să le ducem înapoi, în pădure, dar eu depistam urme de sarcasm.
Am făcut un foc atât de mare cât toate focurile din acea tabără de rulote și corturi la un loc. Fumul se ridica peste brazii înalți, iar noi ne dădeam câte juma de metru mai în spate de fiecare dată când buștenii lui Bogdan se aprindeau mai tare. Tot ambiția lui Bogdan ne-a făcut să mâncăm (unii dintre noi) cârnat prăjit direct pe jar. Era el puțin negru, dar avea un gust cum nu mai gustasem până atunci, iar Bogdan cred că se epilase pe mâini în seara aia, în încercările lui de a roti cârnații pe jar.
Printre momentele mele preferate s-a mai numărat și statul pe scaun, lângă cortul mare, cu un pahar de ceva în mână și cu fața către pădure. Admiram brazii în toată splendoarea lor, iar vârfurile, unul mai diferit decât altul cum desenau un tablou unic pe linia de orizont unde întâlnea cerul albastru. Noaptea, puțin diferită ipostaza, admiram cerul senin și plin de stele. M-am simțit atât de aproape de ele încât mă pierdeam în strălucirea lor.
Când mă întorceam de la culesul lemnelor uscate din pădure, mă așezam pe o piatră mai mare din pârâu și mă clăteam. Nu cred că apa rece era cea care mă revigora atât de bine, ci apa de munte care cine știe de unde izvora. Am încercat să-mi țin picioarele în apă, dar mai mult de 1 minut n-am putut, iar după începuse să-mi amorțească.
Ultima zi
A fost așa cum orice om aflat în concediu și-ar dori să fie. Duminică, la masa de prânz încă ne gândeam dacă să plecăm în noaptea aia sau luni la primele raze de lumină. Am ținut-o așa până seara pe la 7-8, iar când ne-am decis cum să facem, a început filmul de seară de pe ProTv. Am scos semințele, am scos toate scaunele și am uitat de tot. A fost un film cu Jason Statham. În timpul reclamelor am văzut și un film ce va rula în curând la tv: Prietenie cu folos (Friends with benefits) pe care intenționez să-l revăd.
Pe la 11 seara am plecat din acel loc magic pe care sper să-l revăd la anul. Drumul a fost cum nu se poate mai liber și mai frumos. Fără aglomerație, fără nervoși și atât de relaxant pe cât n-aș fi crezut că există în România. Când eram pe autostradă și mă apropiam de București vedeam o linie lungă la orizont de lumini ce ne făcea cu ochiul. Mă simțeam fericit că mă apropii de casă, dar și puțin inconfortabil, pentru că îmi venea în minte multe experiențe din București și mă întrista când eu știam de unde am plecat.
Citește și: Cele mai bune seriale originale Netflix
M-am făcut atât de confortabil cu tot ce este în jurul meu, în București, încât atunci când am ieșit prima oară cu cortul la mare, iar a treia oară la munte mă gândeam doar la disconfort. Acum, trăind câteva zile atât de aproape de natură, de creație, pentru că natura este creație pură, nu are nevoie de nici o intervenție din partea omului pentru a exista, doar pentru a o distruge; am învățat cum să nu mă mai atașez de nimic, mai ales de vreun bun material. Emoțiile, trăirile, sentimentele ce te încearcă în astfel de locuri este adevărata valoare.
Amintirile cu prietenii, lucrurile pe care le faci din nimic, doar pentru ați asigura câteva ore de existență și necesitățile pe care ți le asiguri cu ce-ți oferă natura; asta este ceva pe care nu poți să pui preț și nu o poți controla.
Dacă vedeam pozele cu urșii din excursiile anterioare, poate că mă mai gândeam dacă să mă duc cu cortul la munte, dar acel necunoscut de absolut nimic și entuziasm când descopeream totul m-a ajutat să trec cu bine peste tot. Am învățat atâââââât de multe despre urși, despre cum comunică oamenii în situații de genul ăsta între ei și cum să renunț la confort încât n-aș putea pune preț pe așa ceva.
Nu aș da niciodată o vacanță la munte, la un hotel de 5 stele pe o excursie cu cortul la munte, în mijlocul naturii – niciodată. Doar când vine vorba de familie. Acolo ai nevoie de rulotă, clar.
Eu am făcut parte din generația cu cheia la gât, am făcut sport și plecam în cantonamente unde făceam lucruri tare prostești, dar m-am călit. Nu-mi imaginez cum vor înfrunta viața copiii crescuți în puf, cum vor strănuta la un pârț sau cum se vor duce la urgențe dacă se înțeapă într-un ac de cusut. Sunt de părere că orice om, dar mai ales copil trebuie să experimenteze cât mai mult din cât mai multe, ca să știe cum să se adapteze mai ușor când ceva neprevăzut sau dificil îl lovește, altfel se va ofili.
Viața neplanificată și neprevăzută este viața adevărată.
Când am ajuns pe la 1 noaptea în București mă uitam la atâta confort, tehnologie, domesticire încât simțeam că mă sufoc. Am deschis geamul, dar nici urmă de aer curat. Am ajuns acasă și m-am bucurat că sunt din nou lângă familie, dar am apucat să mă văd și în oglinda din hol. În acel moment timpul a înghețat și am realizat că de aproape o săptămână eu nu m-am mai văzut la față.
Într-o zi normală eu îmi fac părul la baie și mă uit în oglinda din hol înainte să plec. Prea mult eu. În astea 4 zile eu n-am simțit nevoia să văd cum îmi stă părul, eram prea ocupat să mă bucur de restul momentelor din viață pe care le ratez dacă nu le dau atenția cuvenită.
Am fost întrebat de atât de mulți prieteni despre cum m-am simțit zilele astea la munte și tuturor le-am spus așteptați articolul. Aici simt că pot să descriu mai bine o experiență. Scrisul, așa „bun” cum este el, ajută mai mult decât niște vorbe întrerupte de un telefon sau de cineva care te strigă.
Citește și despre: Diferența dintre Bourbon, Scotch, Irish și Tennessee
Deși m-am deschis cum n-am mai făcut-o până acum, simt că n-am descris tot ce am simțit acolo. Poate că au fost prietenii care au făcut ca iarba tocită să pară mai verde, poate a fost natura în care n-am mai dormit până acum, poate că a fost pericolul pe lângă care am trecut în fiecare seară atât de aproape cum n-am mai fost niciodată sau poate că au fost toate la un loc, dar cert este că o experiență de genul acesta te schimbă, iar eu simt că nu pot descrie totul pe cât ar merita, dar știu că nu promovez nimic aici, doar să îți trăiești viața așa cum merită.
Așa cum zic și versurile melodiei Come Alive, de pe coloana sonoră a filmului The Greatest Showman; Pentru că odată ce o vezi, nu vei mai fi niciodată, niciodată nu vei mai fi la fel, așa îți spun și eu: trebuie să accepți schimbarea atunci când vine, ca să te bucuri de viață și nu să te temi de ea, altfel riști să îți pierzi șansa.
Lasă un răspuns