Trec în fiecare săptămână pe lângă IDM Basarab. De fiecare dată când văd clădirea aia masivă, aproape brutalistă, cu siglă mare pe fundal gri, simt ceva în piept – un amestec ciudat între nostalgie și melancolie. Pentru că IDM Basarab nu e doar un centru comercial. Pentru generația mea, e o capsulă a timpului, un monument al copilăriei, locul unde am învățat ce înseamnă shopping înainte ca shopping-ul să devină o experiență sterilă de food court cu Zara și H&M.
Eram copil la sfârșitul anilor ’90. București era alt oraș. Și IDM Basarab era evenimentul.
Când mall-ul era singular
IDM a fost inaugurat în octombrie 1994. Pentru cei care nu au prins perioada, asta înseamnă ceva enorm: a fost primul centru comercial din București deschis 7 zile din 7. PRIMUL. Azi sună banal – desigur că e deschis 7 zile din 7, unde mai găsești ceva închis duminica? Dar în ’94, în România abia ieșită din comunism, ideea că poți merge la cumpărături duminică dimineața era revoluționară.
Părinții mei vorbeau despre IDM cu un fel de respect pe care acum îl rezervăm pentru AFI Cotroceni sau Băneasa Shopping City. „Mergem la IDM” era o expresie încărcată de așteptare. Nu mergeam „la cumpărături” – mergeam „la IDM”. Diferența e subtilă, dar importantă. IDM nu era un loc oarecare, era locul.
În anul 2000, când eu începeam școala, numărul vizitatorilor IDM ajunsese egal cu întreaga populație a României. Citește din nou: în fiecare an, treceau prin IDM Basarab 22 de milioane de oameni. Pentru un singur centru comercial, care ocupă un spațiu minuscul prin comparație cu mall-urile de astăzi, într-un singur oraș, e o cifră absolut halucinantă. Azi, cu toate mall-urile pe care le avem, n-am convingerea că vreunul singur apropie asemenea cifre.
De ce? Pentru că atunci, IDM era singur. Sau aproape singur. București Mall Vitan apăruse în 1999, dar era la celălalt capăt al orașului. Pentru noi, cei care locuiam spre Giulești, Aviatorilor, sau chiar Cotroceni, IDM era ușor accesibil, la două stații de metrou de Piața Victoriei, la o stație de la Grivița. Era în inima orașului.
Parfumul de nou
Îmi amintesc mirosul din IDM. Sună ciudat, știu, dar e primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la el. Un amestec de piele nouă, plastic, parfumuri din spritz-urile vânzătoarelor de cosmetice, și acel miros specific de aer condiționat din spatiile comerciale mari. Pentru un copil crescut într-un bloc cu hol miros de varză și scara unsuroasă, IDM Basarab mirosea a lux. Mirosea a Occident.
Părinții mei mă duceau acolo de câteva ori pe an – pentru haine de început de an școlar, pentru cadouri de Crăciun, uneori doar să ne plimbăm. Pentru că asta făceam: ne plimbam prin IDM. Nu aveam întotdeauna bani să cumpărăm ceva, dar simpla prezență acolo era o formă de divertisment. Priveam vitrinele, atingeam țesăturile, visam la adidași pe care nu-i puteam cumpăra.
Aveau 360 de standuri. Trei sute șaizeci! Fiecare stand era un mic magazin independent – nu brand-uri corporate, ci oameni reali, care își vindeau propria marfă. Și vânzătorii ăștia te cunoșteau. După câteva vizite, doamna de la standul de la parter, care vindea blugi, știa măsura mea și îmi făcea semn: „Hai, am ceva nou, perfect pentru tine!” Nu era marketing, era relație umană. Cumpăram de la oameni, nu de la branduri.
Când shopping-ul era aventură
IDM Basarab avea ceva magic în haosul lui organizat. Holurile largi, iluminate puternic cu neoane, standurile aliniate ca într-un bazar modern, muzica pe fundal – nu playlisturi corporatiste, ci pur și simplu radio-ul pus la volum mediu.
La parter erau hainele pentru femei, accesoriile, bijuteriile ieftine care străluceau sub neoane. La etajul 1 erau hainele pentru bărbați și copii, încălțămintea, parfumeriile. Și undeva, ascuns într-un colț, era un mini food court – nimic spectaculos, dar pentru mine, la sfârșitul unui shopping extenuant, un suc și o franzela reprezenta paradisul.
Îmi amintesc cum stăteam cu mama la cozi interminabile. Nu existau sistemele moderne de plată rapidă, nu existau carduri contactless. Bani cash, socoteală la fiecare ban, conversații lungi între vânzător și client despre preț, despre calitate, despre când mai vine marfa nouă. Era lent. Era obositor. Dar avea un farmec pe care shopping-ul de azi, eficient și steril, nu-l mai are.
Declinul inevitabil
Apoi au început să apară mall-urile.
București Mall Vitan fusese primul, în 1999, dar explozia a venit în anii 2000. Plaza România în 2004. Băneasa Shopping City în 2008. AFI Cotroceni, colosul, în 2009. Apoi Mega Mall, ParkLake, Promenada, Sun Plaza, Veranda – unul după altul, ca ciupercile după ploaie.
Și dintr-odată, IDM Basarab nu mai era special. Nu mai era locul. Era doar un centru comercial vechi, cu standuri mici, fără Zara, fără H&M, fără food court cu KFC și Pizza Hut, fără cinema multiplex, fără bowling, fără nimic din ce mall-urile moderne promiteau.
Publicul s-a schimbat. Generația mea, care crescuse cu IDM, acum voia AFI Cotroceni. Voia branduri internaționale, voia experiență completă, voia să petreacă întreaga zi într-un mall unde poți mânca, poți vedea un film, poți face shopping, totul sub același acoperiș. IDM oferea doar shopping – și nici măcar shopping la branduri pe care le vedeai pe Instagram.
Cifrele vorbesc de la sine. În 2024, Băneasa Shopping City a avut o cifră de afaceri de aproape 300 de milioane de lei și un profit net de 187 milioane lei. AFI Cotroceni, deși funcționează pe pierdere (paradoxal, dar mallurile mari uneori pierd bani pe hârtie din cauza investițiilor uriașe), a avut o cifră de afaceri de peste 300 de milioane lei. Mega Mall, deschis în 2015, a făcut 180 de milioane lei în 2024.
IDM? Nu apare în topuri. Nu am găsit cifre publice despre vânzările lor, despre profit, despre numărul de vizitatori. Și asta spune totul. Când nu mai apari în statistici, înseamnă că ai devenit irelevant pentru piață.
Ultimul bastion al autenticității
Și totuși, IDM Basarab mai există. Trec pe lângă el săptămânal și văd oameni intrând, ieșind, cu pungi în mâini. Nu e pustiu. Nu e mort. E doar… altfel.
Programa lui actuală: Luni-Sâmbătă 10:00-20:00, Duminică 10:00-16:00. Încă are cei 360 de comercianți. Încă vinde îmbrăcăminte, încălțăminte, cosmetice, lenjerie, rochii de ocazie. Am văzut TikTok-uri cu fete care își caută rochii de nuntă la IDM – aparent, găsești lucruri la prețuri foarte bune dacă știi să cauți.
Și are ceva pe care mall-urile moderne nu-l au: autenticitate. Când intri în AFI Cotroceni, intri într-o franchiză globală. Poți să fii la București, la Varșovia sau la Tel Aviv – arata la fel, miroase la fel, sunetele sunt la fel. E o experiență sterilă, corporatistă, reproductibilă.
Când intri în IDM Basarab, intri într-un loc care aparține doar Bucureștiului. Comercianții ăștia de la standuri nu sunt angajați pe salariu minim, ci oameni care și-au investit banii în marfa pe care o vând. Vorbesc cu tine, se târguiesc uneori, îți dau sfaturi. Nu citesc dintr-un script corporatist despre customer experience – pur și simplu încearcă să îți vândă ceva și să trăiască din asta.
E ultimul bastion al comerțului așa cum era el înainte de globalizare. Un bazar modern, dacă vrei. Haotic, personal, imperfect, dar real.
Norocul locației
Dacă IDM Basarab mai respiră, e în mare parte datorită locației. Poziționat strategic lângă Pasajul Basarab – cel mai mare nod de transport de pasageri din România – centrul comercial beneficiază de un flux constant de oameni.
În jur sunt:
- Gara de Nord, cea mai mare gară din București
- Gara Basarab
- Autogara IDM Basarab
- Autogara Augustina
- Stația de metrou Basarab
- Tramvaie
- Autobuze
În fiecare zi, zeci de mii de oameni trec prin zona asta. Unii așteaptă trenul. Alții schimbă metroul. Mulți vin din țară și au câteva ore de așteptare. Și unde te duci când ai 2-3 ore libere lângă Gara de Nord? La IDM. E aproape, e la 5 minute de mers pe jos, e cald iarna, e răcoros vara, și poți să îți iei o pereche de blugi sau niște adidași dacă ai nevoie.
Fără norocul ăsta geografic, IDM Basarab ar fi probabil închis de mult. Dar el trăiește din traficul tranzit – oameni din orașele mici care vin în București și vor să cumpere ceva „din Capitală”, oameni care așteaptă trenul și nu au altceva de făcut, oameni care caută haine ieftine și nu vor să plătească prețurile umflate din AFI sau Băneasa.
Cât va mai rezista?
Mă întreb des: cât va mai rezista IDM Basarab?
În fotografia pe care am făcut-o zilele trecute, se vede în spatele clădirii o macara uriașă. Se construiește ceva nou acolo – probabil birouri. Zona Basarab se transformă încet. Pasajul, inaugurat în 2011, a schimbat complet fața locului. Găsești cafenele noi, restaurante, clădiri de sticlă. Bucureștiul modern își face loc.
În contextul ăsta, IDM Basarab arată ca un dinozaur. Literar. O clădire masivă, comunistă la exterior, fără niciun fel de rafinament arhitectural. Nu e frumos. Nu e instagramabil. Nu atrage millennials sau Gen Z cu dorința de „experiență”.
Sunt trei scenarii posibile:
Scenariul 1: Supraviețuirea prin nișă IDM Basarab devine un loc specializat – rochii de ocazie, haine la preț mic, produse tradiționale. Nu concurează cu AFI sau Băneasa, ci servește un public specific care caută tocmai asta: prețuri mici, varietate mare, și posibilitatea de a negocia. Un bazar modern, în toată regula. Poate funcționa – există un public pentru asta.
Scenariul 2: Renovarea radicală, proprietarii decid să investească masiv – renovare completă, nou concept, atragere de branduri, transformare în mall modern. Posibil, dar foarte scump și riscant. De ce ai investi zeci de milioane într-un loc când la 3-4 km ai deja AFI Cotroceni, care domină zona de vest a Bucureștiului?
Scenariul 3: Închiderea și demolarea. La un moment dat, terenul pe care stă IDM devine mai valoros decât businessul în sine. Cineva cumpără, demolează, construiește birouri sau apartamente. IDM dispare. Devine o amintire, o relicvă a anilor ’90 despre care bătrânii vor povesti nepoților: „Pe vremea mea, acolo era un mall…”
Sincer? Cred în Scenariul 1, cel puțin pe termen scurt-mediu. IDM va supraviețui, dar nu va prospera. Va fi acel loc unde mergi când vrei ceva specific și ieftin, nu când vrei „experiență de shopping”. Va fi bazar, nu destinație.
Nostalgia nu plătește chiria
Trebuie să fiu sincer cu mine însumi: IDM Basarab nu-mi lipsește cu adevărat. Când vreau să mă duc la cumpărături, mă duc la AFI. Când vreau să văd un film, mă duc la Băneasa sau Mega Mall. Când vreau să mănânc undeva, am zeci de opțiuni moderne, curate, confortabile.
IDM oferă ceva ce eu, om al anului 2026, nu mai caut în mod activ: simplitate brută, lipsită de rafinament. Nu vreau să mă târguiesc cu vânzătorul. Nu vreau să caut prin 360 de standuri până găsesc ce-mi trebuie. Vreau să intru în Zara, să găsesc imediat ce caut, să plătesc contactless, și să plec. Eficient. Rapid. Fără emoție.
Și aici e toată tragedia. IDM Basarab reprezintă o eră când shopping-ul era lent, personal, uman. Când cunoșteai pe vânzătoare. Când te târguiai. Când găseai comori ascunse în standuri uitate. Era ineficient, era obositor, dar avea suflet.
Mall-urile moderne au eficiență, au curățenie, au branduri, au food court-uri impresionante. Dar suflet? Zero. Intri în AFI Cotroceni și e ca și cum ai intra într-o mașină perfect unsă – funcționează impecabil, dar e rece. E calculat.
IDM e ineficient, e învechit, e obositor. Dar e real. Și poate că asta e tot ce mai are – realitate într-o lume care devine din ce în ce mai artificială.
Ultimul meu drum la IDM
Acum câteva luni, curios și nostalgic, am intrat în IDM după ani de zile. Voiam să văd dacă mai arată cum îmi aminteam.
Și da, și nu. Holurile erau la fel de largi. Neonurile la fel de puternice. Standurile la fel de numeroase. Dar oamenii erau mai puțini. Mult mai puțini decât în memoria mea. Multe standuri păreau semi-goale. Muzica pe fundal era mai tare, ca și cum ar încerca să acopere liniștea incomodă a unui spațiu jumătate gol.
Am întrebat la un stand de blugi: „Merge bine?” Doamna, pe la 50 de ani, a dat din cap: „Mai merge. Nu ca pe vremuri, dar mai merge.” Pe vremuri. Expresia aia spune totul și deodată mă simt bătrân.
Am cumpărat o pereche de blugi – nu pentru că aveam nevoie, ci pentru că simțeam că trebuie. O formă de respect pentru locul care mi-a definit copilăria. Au costat 120 de lei. Probabil i-aș fi găsit mai ieftini online. Dar am cumpărat de la doamna aia care mi-a zâmbit, m-a întrebat ce mărime port, mi-a adus 3 perechi să aleg, mi-a dat un sfat despre cum să îi îngrijesc. A fost o experiență umană, nu o tranzacție.
Când am ieșit, am privit în urmă la clădirea aia masivă, cu sigla mare pe fundal gri. Am văzut macara în spate, construcția nouă care se ridică. Totul în jur se schimbă. Bucureștiul se modernizează. Și IDM Basarab rămâne acolo, încăpățânat, anacronic, refuzând să moară.
Nu știu cât va mai rezista. Cinci ani? Zece? Cincisprezece? La un moment dat, inevitabil, va dispărea. Și cu el va dispărea și ultimul vestigiu al Bucureștiului din anii ’90, al Bucureștiului copilăriei mele. Tot așa cum a dispărut și podul pe care traversam liniile de tren de pe Grivița până la Gara Basarab. Acum există lift în pasajul Basarab care miroase urât și care uneori mai funcționează.
Până atunci, mă voi bucura că mai există. Pentru că IDM Basarab nu e doar un centru comercial. E o mărturie vie că Bucureștiul a fost cândva altfel. Că shopping-ul a fost altfel. Că viața a fost altfel.
Și pentru cine mai vrea să prindă o bucățică din acea lume, înainte să dispară complet, IDM Basarab e încă acolo. La Șoseaua Orhideelor 31-33. Lângă Gara de Nord. Așteptând.
PS: Dacă ai prins și tu IDM Basarab în anii lui de glorie, dacă ai amintiri legate de el, lasă un comentariu. Hai să ne amintim împreună, înainte să devină doar povești pe care le spunem generațiilor care n-or să înțeleagă niciodată ce înseamnă să ai un singur mall în tot orașul.
Lasă un răspuns