Am citit știrea în timp ce Bobi dormea lângă mine pe canapea, cu o labă peste laptop, exact locul lui preferat când mă vede că lucrez. Un bărbat din Caraș-Severin adoptase un câine de talie mare, iar după o săptămână l-a abandonat pe marginea unui drum național. Amenda pentru abandonarea câinilor, în cazul lui, a fost maximul prevăzut de lege: 12.000 de lei.
M-am uitat la Bobi și m-am întrebat cât de ușor a fost, de fapt, ca omul ăla să ia decizia de a lua un câine acasă. Probabil la fel de ușor cum a fost și decizia de a-l abandona o săptămână mai târziu.
Legea 205/2004 privind protecția animalelor prevede amenzi între 3.000 și 12.000 de lei pentru abandon. Nu e o sumă mică — e undeva peste două salarii medii nete pe economie. Și totuși, cazurile se repetă constant: doar în ultimele săptămâni am găsit cazuri similare în Botoșani, Bihor și Vâlcea, toate cu aceeași amendă maximă aplicată, toate cu același comunicat oficial de tip „nu abandonați animalele”.
Amenda pentru abandonarea câinilor există de peste 20 de ani. Dacă tot se repetă cazurile, poate că problema nu e mărimea sancțiunii, ci momentul în care intervine — după fapt.
Aici ANSVSA are, cel puțin pe hârtie, o parte din răspuns. Instituția verifică periodic adăposturile din țară — recent au controlat 176 din cele 185 de adăposturi autorizate la nivel național, au aplicat amenzi de 64.500 de lei și au suspendat activitatea a trei dintre ele pentru condiții improprii. Doar în București, ASPA a preluat 626 de câini fără stăpân în primele trei luni din acest an, cei mai mulți din Sectorul 1. Sistemul prinde din urmă abandonul. Nu-l previne.
Și aici ajung la întrebarea care mă macină de când am citit știrea: oare nu ar fi mai bine ca adopția unui câine să necesite o verificare mai amănunțită, cum se întâmplă la copii? Nu vorbesc de birocrație pentru birocrație — vorbesc de un minim de filtru înainte, nu doar de o amendă după. Poate că oamenii ar deveni mai responsabili dacă ar ști, din prima zi, că un câine nu e un obiect pe care-l poți returna pe marginea drumului când devine incomod.
Recunosc că nu am o soluție completă, doar o observație din propria bucătărie: pe Bobi l-am adus acasă știind exact în ce mă bag — timp, bani, program, vacanțe replanificate. Nu m-a întrebat nimeni nimic la vremea aia. Poate că ar fi trebuit.
Amenda pentru abandonarea câinilor rămâne, deocamdată, singurul instrument pe care legea îl are la îndemână. Întrebarea e dacă e suficient să pedepsești gestul, când nimeni nu verifică, la început, dacă omul chiar era pregătit să-l facă.

Lasă un răspuns