Cum altfel aș fi putut fi decât entuziasmat atunci când Costică m-a întrebat dacă vreau să mergem într-un loc nou de campat pe Valea Doftanei? „Problema” cu entuziasmul este că atunci când se întâmplă ce îți dorești (în cazul meu – plecarea cu cortul la munte), trebuie să se întâmple și ceva nasol. Eu am învățat acum că trebuie să nu mai fiu atât de entuziasmat sau că trebuie să înțeleg faptul că la fiecare plecare pe mine mă așteaptă o problemă. Am plecat din București cu tot cu problemă, iar pe la jumătatea drumului am rezolvat-o sau corect ar fi să zicem că s-a rezolvat singură. Bogdan mi-a spus de la început să nu-mi fac griji, dar eu: Batman! Batman! De bucurie mi-am cumpărat o limonadă din benzinărie.
Locul pentru campare era nou pentru noi. Îl primise Costică ca recomandare, tot ce știam era că se află pe Valea Doftanei. Când am ieșit de pe DN1 și am trecut de Câmpina, am realizat că am făcut același drum și la început de an, când am fost (din greșeală) la Barajul Paltinu. Acum tot locul era înverzit și oriunde ne-am fi oprit era perfect, dar am mai mers vreo 50 km. A fost o bifurcație de drumuri unde mi-am adus aminte că atunci când am fost prima dată, am făcut stânga ca să ieșim înapoi în DN, pentru că așa ne arăta waze-ul. Doar că acum am făcut dreapta și am mai mers vreo 30 de minute.
Nu mai are rost să zic că drumul nu putea fi mai prost de atât. Plin de gropi și mergeam cu 10 km, iar la un moment dat chiar am crezut că se va termina drumul. Dar când l-am văzut pe Bogdan că a făcut dreapta pe un drum uzat doar de mașinile și rulotele turiștilor doritori de o bucățică din mama natură, mi-am dat seama că am ajuns și aproape că mi-a dat o lacrimă de fericire.
Când am ajuns și noi, codașii, Costică avea rulota deja montată plus cortul mare, iar Victor ne aștepta ca să-și așeze și Bogdan rulota. Noi ăștia care am dormit în cort ne-am montat ultimii. Treaba a mers repede și ușor, apoi ne-am apucat de grătar. Câteva lemne de foc am găsit de la alte locuri din împrejur, probabil lăsate de alți oameni dinaintea noastră. Ne-am tras câteva scaune, pahare și niște Apă de gură de 5 stele. Trebuia să ne facem cumva încălzirea.
Prima noapte a fost destul de lungă, depășită doar de ultima. Am stat până la 2 dimineața.
Prima zi de camping pe Valea Doftanei
Trezitul, așa cum aveam să descopăr și în următoarele dimineți, a fost cea mai urâtă parte din acest weekend la munte. Din cauza avertizărilor de coduri galbene și roșii de ploi în toată țara, am mai montat pe cort și o folie. Scopul a fost să mai ofere un strat de protecție împotriva ploilor. Chiar mă așteptam la inundații, dar tot nu aveam de gând să renunț. Însă un defect al protecției pe care l-am acceptat ca un compromis necesar a fost că sub folie se crea efect de seră și mai mult de 7 – 7.30 dimineața, când soarele era deja deasupra brazilor, nu mai puteam să dorm.
A fost și singura dimineață în care am avut timp de citit. În restul timpului eram tare ocupat să stau pe scaun cu ceva rece în mână și să mă uit în gol. O activitate intensă pe care o recomand în astfel de concedii.
Singura treabă pe care am avut-o în acea primă zi a fost să mergem în pădure și să adunăm crengi căzute din copaci, bune de făcut focul pentru grătar și mai târziu cel de tabără.
La focul de tabără am pus și niște cartofi înveliți în staniol. Au stat cam juma’ de oră pe jar, iar apoi i-am mâncat cu brânză de oaie. Am încercat și la București meniul ăsta, dar nu se aproprie deloc de gust. Și Costică s-a întrebat o perioadă de timp de ce carnea făcută pe grătar la munte este mai bună ca cea făcută la grătar în București. Singurul răspuns pe care l-a găsit ar fi aerul de munte. Îmi vine greu să cred, dar alt răspuns mai bun nu am găsit.
A doua zi de camping la munte
Asta a fost prima zi în care am dat folia jos de pe cort și am mai lenevit puțin de dimineață, dar fără să mai adorm. Eram prea concentrat pe sunetul râului ca să mai adorm.
Aici a fost o și cea mai intensă zi. De la micul dejun am aflat că mai pe seară vom mânca papanași la desert. În acel moment am auzit Îngerii cum cântau Oda Bucuriei. Împreună cu Victor am plecat la primul market pe care l-am găsit. Cu lista pe What’s App ne plimbam prin magazin căutând produsele. O vânzătoare tare drăguță ne-a sărit în ajutor când a văzut că ne învârtim în cerc. După 2-3 produse pe care le-am pus în coș cu autorul ei, ne zice: aaah, păi voi faceți papanași. Cred că m-aș fi uitat o zi întreagă la toată lista de cumpărături și tot n-aș fi ghicit că din produsele alea se fac papanași. Dar na, femei. Nu poți trăi fără ele.
Puțin mai târziu am plecat cu Bogdan și Mihai într-o tură cu bicicletele. Nu m-am gândit să-mi iau telefonul după mine ca să înregistrez traseul pe aplicație, dar după estimările noastre cred că am mers ~4 – 5 km doar la dus. Acolo am făcut o pauză bine meritată.
La întoarcere am fost în coborâre tot drumul. Am depășit chiar și câteva mașini care mergeau mai încet din cauza drumului prost.
Când am ajuns înapoi la zona de campat, restul grupului se pregătea de o drumeție scurtă înainte de masa de seară. Am fost până la râu și am luat o bere din frigider apoi am mers și noi cu ei, deși eram super-mega obosiți.
Dacă cineva mi-ar fi spus că urma să mergem 5 km pe drum de munte, nu aș mai fi plecat de lângă râu, unde era umbră și berea rece. Dar a fost superb. Am urcat pe un drum pe care doar anumite tractoare pot urca pentru a căra copacii tăiați. Aproape de vârf, oriunde te uitai erau doar copaci, păsări care cântau și urme de animale. Mult prea mult urme. La câteva minute mă uitam de jur împrejur să nu vină ursul. Am ajuns într-un punct din care n-am mai putut înainta și ne-am întors.
Pe drumul de întoarcere ne-am întâlnit cu nea Sandu care nu știu cu ce se ocupa, dar Costică l-a rugat dacă poate să ne ascută toporașul – ăla cu care am dormit anul trecut pe Valea Cerbului în speranța că mă voi apăra de urs. În schimbul unei beri, toporișca a ieșit cum nu se putea mai bine și chiar ne-a arătat un alt traseu pe munte care ne scotea aproape de zona noastră de camping.
Am găsit și pe’acolo un drum de tractoare, iar acesta a fost și mai dificil de urcat. La fiecare 10 minute aveam impresia că ne rătăcim, dar când dădeam de astfel de priveliște, renunțam la orice gând de rătăcire.
Într-un final am ajuns într-o zonă unde fusesem cu o zi în urmă după lemne. Un petec imens de copaci înalți și uscați. Era un contrast atât de ciudat, dar fermecător, de sus până jos.
Imediat ce am ajuns, fetele, drăguțe ca întotdeauna s-au apucat imediat de papanași. Eu nu am mai fost în stare de nimic. După ceva timp am început să simt mirosul de papanași, dar Victor mi-a spus că de o oră a simțit mirosul.
După un desert atât de copios am băgat două ore de somn, prima zi în care am reușit să dorm în cort. Am avut câteva neînțelegeri cu porțiile de papanași, dar totul a ieșit perfect la final. Ne-am dat seama că ceva nu este bine când Flori l-a întrebat pe Victor dacă mai vrea și a treia porție de papanași când eu nici n-am mirosit-o pe a doua. Acela a fost momentul când mi-am dat seama că am nevoie de pile la bucătărie.
Pe la 7-8 m-a trezit mirosul de grătar de la vecini și pregătirile intense pentru grătarul nostru. Pe la 10-11 am început și noi focul de tabără peste jarul de la grătar. Am ținut-o așa până la 3 dimineața când am încheiat pe Ultima melodie.
Ultima zi din weekend la munte
Dimineața după ce am mâncat am început să strângem totul. Pe la ora 12 eram deja pe drumul prost, dar tot acest inconvenient pălea atunci când îmi aminteam de ultimile zile. La ieșirea din sat, waze-ul l-a ghidat pe Costică pe drumul pe care am mers în ianuarie pentru a ieși în DN1. Drumul nu a fost perfect. Era tare îngust, curbe strâmte și multe serpentine, dar priveliștea era fermecătoare.
Câteva gânduri de încheiere
Am început weekendul cu probleme, dar au trecut imediat. Am ajuns într-o zonă cu munți mai mici decât pe Valea Cerbului, dar marele câștig a fost că nu mi-am mai făcut griji de urși. Deși am mers mult timp pe un drum foarte prost, marele câștig a fost pustietatea zonei. Liniștea și extrem de puțini oameni, în comparație cu Valea Cerbului. Erau atât de rare mașinile pe drumul principal încât ne uitam după fiecare când treceau, iar majoritatea erau camioane pline cu lemne. Spațiul dintre zonele de campare erau de zeci de metri distanță – asta însemna intimitate și multă liniște.
Deși m-a deranjat extrem de mult faptul că nu puteam să dorm mai mult dimineața din cauza foliei, zgârieturile de la ierburi pe la picioare când am mers prin pădure și orice alt inconvenient pe care mi l-aș putea aminti acum, toate dispar când îmi amintesc de momentele plăcute.
Am avut parte de multă liniște, extrem de multă liniște. Noaptea adormeam cu sunetul animalelor și gălăgia făcută de râul agitat. Momentele de relaxare cu prietenii, muzica încântătoare și băutura rece din jurul focului de tabără.
Abonează-te pentru a rămâne la curent cu cele mai noi articole
Gustul mâncării delicioase și mișcarea de munte care m-a obosit, doar pentru că a fost mai multă decât cea pe care o făceam eu la București, dar după puțină odihnă eram ca nou. Am încercat să-mi amintesc când a fost ultima dată când m-am holbat la un cer senin și plin de stele. Singura astfel de noapte care îmi vine acum în minte este weekendul de anul trecut când am mers cu cortul pe Valea Cerbului.
Oare mai știi cum este senzația să uiți de grija telefonului? Să te plimbi pe cărările munților, să te uiți la brazii înalți de zeci de metri și să-i vezi cum se clatină în vârf? Să vezi o vulpe de munte. Să găsești un câine care supraviețuiește numai de pe urma turiștilor care îi dau de mâncare, iar la final, când îi lași o farfurie turn cu mâncare, să se pună cu burta la soare de plin ce era.
Să te speli pe față cu apă din râu. Să vezi dimineața cum ies aburii din munți și seara la apus lumina roșiatică cum se reflectă în norii deloc amenințători.
În astfel de momente nu mai ai griji și probleme, doar satisfacția sufletească și minunile naturii care îți fac inima să danseze de bucurie.
Dacă există vreun motiv pentru care aș recomanda cuiva concediile la munte și la mare cu cortul sau rulota, în afară de cel financiar care este aproape dublu la hotel sau pensiune, cel mai important ar fi că ești mult mai aproape de mama natură decât atunci când ai interval de ore la care trebuie să te prezinți la masă, mănânci ce are respectivul local în meniu și șanse să nu prinzi mereu din toate dacă ajungi printre ultimii.
Un prieten mi-a spus mai demult o vorbă pe care n-am uitat-o:
Dacă te întorci odihnit și relaxat din concediu, înseamnă că ai greșit concediul
Un concediu bun este acela în care te resetezi și distanțezi de tot ce făceai înainte să pleci de acasă.
Dacă mergi la munte, trebuie să fii cât mai departe de civilizație, să simți pământul rece sub picioare, să înveți să trăiești fără prea multe condiții, să te întorci acasă ca și cum ai fi trăit o lună în pădure. Să vezi atunci cu ce energie revii acasă.
Noi, oamenii nu suntem obosiți fizic de la prea multă muncă, pentru că asta s-ar rezolva cu o zi liberă în care am hiberna. Probabil nici n-am avea nevoie de concediu pentru că avem cel puțin două zile libere pe săptămână în care să ne revenim. Noi suntem obosiți psihic, acolo trebuie să luăm concediu, iar pe ăla nu-l odihnești când faci aproape aceeași rutină ca și într-o zi normală de muncă. Citești mailuri, faci cumpărături în același oraș arhi-sufocant, același trafic, același calculator la care lucrezi în mod normal de acasă și îți aduce aminte de task-urile stresante.
Adevăratul concediu de odihnă și resetarea completă înseamnă cât mai departe de toată rutina și toată aglomerație din stațiunile pline ca de termite.
Pun si eu destinatia pe lista.
Mersi. 🙂
Eu nu gasesc locatia:) poti sa imi scrii te rog in comentariu? Mersi
45.378516, 25.742799 – bagă coordonatele astea în Google Maps
Aici am fost ultima dată, dar dacă urmărești Calea Mocăniței către Sud, până în primul sat – cam toată zona este bună de campat.
Acolo este locul meu preferat. Acolo merg de 30 de ani încoace cel puțin odată pe an. Acolo nu am văzut niciodată ursii, doar zvonuri și povesti de la săteni, din cauza ca sunt sătui de atâția turiști care le traversează satul. Păcat ca de aproape o luna au pus plăcute pe copaci cu camparea interzisa…