Azi, 15 iunie 2026, PNL se adună în ședință ca să decidă un singur lucru: îl susține sau nu pe Adrian Veștea, premierul scos din joben duminică de președintele Nicușor Dan. Pare o chestiune tehnică, de bucătărie internă de partid. Nu e. E momentul în care se decide dacă mai există în politica românească ceva care seamănă a coloană vertebrală sau dacă ne întoarcem, fără pic de rușine, la vechiul obicei autohton: te dau jos azi, te înjur la televizor, iar mâine ieșim la o bere și împărțim frățește ciolanul.
Pe românește, întrebarea e simplă și brutală: vrem politicieni cu principii sau vrem curvăsărie?
Ca să înțelegeți de ce am ajuns să scriu nervos, hai să o luăm de la capăt, în ordinea în care s-au întâmplat lucrurile. Pentru că nimic din ce se petrece azi nu e accident. E un tipar vechi, cu nume și prenume. Și merită ca oamenii ăștia să fie ținuți minte.
Întâi, ca să știm cu cine avem de-a face: cazul Predoiu
Înainte de orice criză de guvern, hai să ne amintim ce fel de oameni populează vârful PNL. Pe 18 ianuarie 2023, ministrul Justiției de atunci, Cătălin Predoiu, a declarat senin la Europa FM că soțul fostei șefe DIICOT, Giorgiana Hosu, „a fost ulterior achitat”. Mică problemă: dosarul lui Dan Hosu era încă pe rol, iar următorul termen era abia pe 7 februarie. Cu alte cuvinte, ministrul Justiției a anunțat un verdict pe care instanța nu-l dăduse încă.
A doua zi, prins cu mâța-n sac, Predoiu și-a cerut scuze și a invocat „surse neoficiale” – fără să explice vreodată în ce situație ministrul Justiției ajunge să discute „neoficial” despre dosare aflate pe rolul instanțelor. Ulterior a venit și cu varianta că „a fost o eroare de judecată bazată pe o festă de memorie”. Între timp, G4Media dezvăluia că, exact pe 19 ianuarie, Predoiu se întâlnise la minister cu una dintre judecătoarele din complet, convocată sub un pretext oficial. Opt organizații civice i-au cerut demisia, declarându-l „incompatibil moral” cu funcția. Mai târziu, Dan Hosu a fost achitat – post-mortem.
Țineți minte omul ăsta. Cel care a dat verdictul înaintea judecătorilor. Pentru că exact el – Predoiu, cel care s-a vrut și șef al PNL – e printre cei care, în clipa în care guvernul a căzut, au început să bată toba pentru „revenirea la guvernare”. Și tot momentul ăsta e important de ce azi PSD și AUR vor să pună bețe în roate ONG-urilor prin obligarea acestora de a declara cine le dă bani (apropo – cine donează bani, oricui – anaf-ul știe), pentru că ONG-urile încurcă politicienii cu metehne vechi, făcute pe la spate. Reține tipul de caracter. Revenim la el.
PSD latră din 2025, dar nu pleacă nicăieri
Sari doi ani înainte. August 2025. PSD amenință „din nou” cu ruperea coaliției – de data asta supărat pe felul în care unii parteneri politici se poziționaseră față de ceremoniile dedicate lui Ion Iliescu. „Din nou.” Cuvântul ăsta spune tot. Pentru că asta a făcut PSD luni de zile la rând: a amenințat. A convocat ședințe „decisive”. A anunțat că face sondaje interne dacă să plece sau nu din guvernare. Teatru.
Și totuși a rămas. A rămas când s-au luat bani de la pensionari, de la mame, de la tot felul de categorii sociale. De ce? Pentru că toate măsurile alea fuseseră discutate și asumate în coaliție. PSD lătra la televizor pentru galerie, dar semna pe ascuns la masa guvernării. Nesimțirea numărul unu: să dai vina, în fața camerelor, exact pe măsurile pe care le-ai votat în spate.
Deci nu durerea pensionarului i-a scos pe social-democrați din coaliție. Hai să vedem ce i-a scos.
Robinetul: Anghel Saligny
Primul lucru care a început să-i doară pe baronii locali a fost când Bolojan a pus mâna pe robinet. Programul Anghel Saligny – clasica pâlnie prin care banul public se scurge spre primării și consilii județene a intrat sub presiune. Bolojan a refuzat suplimentările automate și a pregătit chiar oprirea proiectelor noi, invocând disciplina bugetară. Baronii s-au foit, au mârâit, au dat declarații. Dar tot n-au rupt nimic. Asta îi durea, dar nu îi atingea la os.
Osul era în altă parte.
Linia lor roșie: companiile de stat
Aprilie 2026. Vicepremierul Oana Gheorghiu publică o listă exploratorie cu 22 de companii de stat care s-ar putea califica pentru listarea la Bursa de Valori București, prin vânzarea unor pachete minoritare de acțiuni. Și aici, brusc, PSD a luat foc. Nu la pensii. Nu la tăieri. Ci la companiile de stat.
De ce? Răspunsul l-a dat chiar Gheorghiu, și e cea mai curată explicație din toată povestea: o companie listată la bursă nu mai poate fi controlată discreționar și devine mult mai greu de folosit ca instrument politic. Tradus pe înțelesul tuturor: o companie listată trebuie să fie transparentă, să-și publice cheltuielile, să organizeze concursuri pentru funcțiile de conducere. Adică exact ce nu vor ei.
Pentru că acolo, în companiile de stat, e pușculița. Acolo stau sinecurile. Acolo sunt înfipți, pe salarii grase și contracte directe, fără niciun concurs, oamenii de partid. Nu e o teorie a conspirației, chiar autoritatea statului pentru guvernanță corporativă, AMEPIP, a constatat manageri provizorii vechi de șaisprezece ani. Șaisprezece. Provizorat care ține de când unii dintre noi eram la liceu. Asta înseamnă „companie de stat” în România: feudă personală, plătită din banii tăi.
Și acum vine bomba. A doua zi – a doua zi! După ce Gheorghiu a anunțat intenția de listare, PSD a depus în Parlament un proiect de lege care interzice vânzarea acțiunilor companiilor de stat profitabile până la finalul lui 2027. Reflexul a fost instantaneu, ca la o alergie. Legea a trecut prin Parlament cu voturile PSD și aliaților; PNL și USR n-au votat-o; iar acum stă pe masa lui Nicușor Dan, pentru promulgare. Vă mai întrebați unde e durerea reală? Iat-o, neagră pe alb, votată în regim de urgență.
Execuția: moțiunea de cenzură
Pe 28 aprilie 2026, PSD, AUR și PACE depun moțiunea de cenzură. Numele ei spune tot: „STOP «Planului Bolojan» de distrugere a economiei, de sărăcire a populației și de vânzare frauduloasă a averii statului”. Pe 5 mai, guvernul Bolojan cade cu 281 de voturi – cel mai mare număr din istoria Parlamentului României. Iar în textul moțiunii, spațiul cel mai amplu nu îl ocupă pensiile sau tăierile. Îl ocupă companiile de stat – CEC Bank, SALROM, „înstrăinarea activelor strategice”.
Rețineți asta și scrieți-o cu majuscule: nu pensionarul și nu mama gravidă au dat jos guvernul. Atingerea pușculiței l-a dat jos. Linia roșie n-a fost socială. A fost linia roșie a sinecurilor.
După moțiune: nesimțirea în stare pură
Și aici începe partea care mă scoate din minți. Ai dat jos un guvern. Logic, ai un plan, da? Ai o alternativă, o majoritate, o viziune. Nu. Nimic. O lună întreagă de negocieri neoficiale, pe la colțuri, fără nicio formulă pe masă.
Pe 4 iunie, Nicușor Dan scoate din joben un premier desemnat: Eugen Tomac. Un consilier onorific de la Cotroceni, liderul unui partiduleț votat de vreo 200.000 de oameni, copil politic al lui Băsescu, urmând să conducă un cabinet de așa-ziși „tehnocrați”. Previzibil, Tomac nu adună voturile. Pe 14 iunie își depune mandatul, iar în aceeași zi președintele îl scoate din joben pe următorul: Adrian Veștea.
Și aici e marea nesimțire constituțională și morală: Veștea e din PNL – prim-vicepreședinte, om cu treizeci de ani de partid – dar a fost nominalizat peste capul partidului, fără ca PNL și liderul său, Ilie Bolojan, să fie consultați. Bolojan a reclamat public că partidul nu a fost consultat și a acuzat o încercare fățișă de rupere a liberalilor. USR a refuzat în unanimitate să mai facă guvern cu PSD, numind formula o „reeditare a guvernării Ciucă-Ciolacu sub alte nume”. Paradoxul suprem: Veștea e mai bine primit de PSD decât de propriul partid.
Adică, exact ce-și doreau și PSD, și Nicușor Dan: un PNL spart, un Bolojan izolat, și o cale liberă spre vechea axă.
Nicușor Dan, varianta Iohannis
Hai să spunem lucrurilor pe nume. Asta nu e nou. Am mai văzut filmul. Klaus Iohannis a câștigat două mandate de președinte spunând că luptă cu PSD și a sfârșit prin a năși rotativa Ciucă-Ciolacu, alianța PNL-PSD în toată splendoarea ei. Românii au votat „anti-PSD” și au primit „cu PSD”.
Nicușor Dan face acum exact același lucru, doar cu alte cuvinte și o figură mai serioasă. Nominalizează un premier peste capul partidului din care provine, cu scopul transparent de a reface axa PNL-PSD și de a-l scoate din ecuație pe singurul om care s-a opus aranjamentului. Mima echidistanței, dar rezultatul e fix întoarcerea la vechea schemă.
Pentru că, să fim cinstiți, mai plutea în aer și o înțelegere veche de tot rotativa: un an și jumătate premier de la PNL, un an și jumătate de la PSD, exact modelul Ciucă-Ciolacu. Acolo a ținut. Aici nu a mai ținut. Și știți de ce? Nu pentru că Bolojan ar fi vreun sfânt. Ci pentru că Bolojan s-a atins de pușculiță. Atât. Restul e fum.
„Dar e vorba de interes național!”
Știu ce o să spună apărătorii. O să vină cu interesul național, cu activele strategice, cu suveranitatea economică, cu contextul geopolitic dificil. O să spună că nu e momentul să vinzi pachete din companiile statului, mai ales prin negociere directă, cu discount, către investitori selectați. Și o să fluture și jalonul din PNRR care cerea României să listeze sau să restructureze câteva companii de stat.
Frumos. Doar că argumentul li se întoarce în mână. Tocmai PNRR-ul cerea pași în direcția listării și restructurării, deci „interesul național” al lor blochează exact o reformă asumată european. Iar „contextul geopolitic” e o perdea de fum convenabilă: dacă ți-e frică de transparență, orice context devine nepotrivit. Transparența nu vinde țara. Transparența doar îi dă afară din pușculiță pe cei care au trăit din ea. Restul e teatru pentru naivi.
Soluția corectă (pe care n-o vor)
Eu văd o singură ieșire onestă din mizeria asta. PSD – partidul care a creat criza să recunoască public ce e evident: că nu a avut niciun plan, ci doar pariul cinic că îl dă jos pe Bolojan și revine la guvernare cu un PNL îngenuncheat. Și, după ce recunoaște, să accepte ca premier tot pe omul pe care l-a executat. Pentru că, surpriză, criza asta nu a creat-o Bolojan. Au creat-o ei.
Știu, e o soluție morală, nu una pe care mecanica parlamentară o produce singură. PSD n-are niciun stimulent să recunoască nimic câtă vreme are voturile și nu-l costă nimic. Și aici e adevărata tragedie: în România, trădarea politică nu costă niciodată. Iohannis a demonstrat-o. Nicușor Dan o repetă. Iar dacă singura sancțiune e votul peste patru ani, cu memoria noastră scurtă, atunci linia roșie rămâne o vorbă frumoasă fără dinți.
De-aia scriu. Ca să nu uitați. Cine a creat criza trebuie să plătească și n-a creat-o Bolojan. Linia roșie n-a trecut-o el. Au trecut-o cei care au dat jos un guvern ca să-și apere feuda, și care acum, după o lună, încă n-au niciun plan, ci doar așteaptă să cadă și ultimul om incomod.
Azi, la ședința PNL, nu se votează un premier. Se votează dacă mai avem rușine. Iar dacă răspunsul e „ieșim la bere”, măcar să știm pe cine să nu mai votăm. Și de ce. Pentru pușculiță. Întotdeauna pentru pușculiță.
Lasă un răspuns