Am intrat fără nicio așteptare anume, doar din curiozitate, și am ieșit cu senzația că am vizitat trei muzee diferite, puse unul peste altul. Art Safari New Museum e construit pe verticală, pe trei paviloane, iar felul în care le-ai parcurs schimbă complet impresia cu care pleci acasă.
La etajul 1, Pavilionul Muzeal, e Nicolae Vermont — un nume pe care mulți îl știu vag, din manual, dar pe care expoziția îl scoate din anonimat. Nu doar tablourile (peisaje vaporoase, scene de interior, o compoziție religioasă intensă, aproape dramatică, cu crucificarea) — ci și o scrisoare de dragoste, din 1899, către viitoarea lui soție, Frederica Roth. „De ce ești așa de rătăcioasă și nu te ții de cuvânt”, îi scrie el, gelos și îndrăgostit deodată. E rar să vezi un pictor de secol XIX atât de uman, nu doar ca semnătură pe o ramă aurită.

La etajul -1, Pavilionul Istoric, sunt două povești complet diferite, puse una lângă alta. Prima e „Colecția recuperată — Povestea Slătineanu”: mobilier, ceramică populară, arme vechi, adunate de două generații ale unei familii de colecționari, confiscate bucată cu bucată de regimul comunist și retrocedate moștenitorilor abia recent, după un proces care s-a întins pe ani. Piesa centrală e singurul Van Gogh aflat pe teritoriul României — „Culegătoarea de morcovi”, cărbune pe hârtie, cumpărat prin 1900 direct de la negustorul care i-a lansat pe Picasso și Matisse.
A doua poveste de la același etaj e „Eminescu — Poetul rațional”, și aici expoziția face ceva neașteptat: nu mai construiește mitul, îl deconstruiește. Un panou explică direct cum figura poetului a fost transformată, prin presa de senzație și cărți poștale sentimentale, într-un „Geniu Național” aproape sfânt — iar arta expusă lângă text merge pe aceeași linie critică: un portret pop-art în galben-albastru-roșu, o ramă în stil Instagram cu „luceafăr_blând” scriind mesaje la 23:59. E genul de secțiune care te face să te uiți altfel la cele 641 de străzi din România care-i poartă numele, cifră afișată chiar pe un perete.



Iar la -2, Pavilionul Contemporan, tonul se schimbă complet: capete în colivii, un urs care scoate hainele dintr-un cuier, un tablou cu un pacient de spital și un balon roz — artă contemporană românească, stranie și inconfortabilă în comparație cu eleganța de la etajele de deasupra.

Și tot acolo, aparent fără nicio legătură tematică, e piesa care mi-a plăcut cel mai mult: Mormântul pictat de la Tomis, descoperit întâmplător în 1988, când un excavator a lovit un zid antic îngropat pe faleza Constanței. Un mormânt de familie paleocreștin din secolul IV-V, cu picturile originale atât de fragile încât nu pot fi expuse direct publicului — așa că a fost scanat milimetru cu milimetru și reconstruit ca replică 1:1, „cheia de boltă” care permite oamenilor să vadă exact ce e sub pământ, fără să distrugă originalul.

Dacă ar fi să rețin un singur lucru din toată vizita, ar fi contrastul ăsta: la un capăt, un Van Gogh salvat de o familie de colecționari; la celălalt, un mormânt roman salvat de un laser. Două feluri complet diferite de a spune același lucru — că păstrarea unui trecut cere, de fiecare dată, un efort pe care nimeni nu-l vede.

Lasă un răspuns