Am văzut filmul Fjord de Cristian Mungiu în seara de 13 iunie, la avanpremiera națională, când simultan în 90 de cinematografe din 52 de orașe din România s-a proiectat în premieră această producție care deja schimbase ceva în cinematografia mondială cu câteva săptămâni în urmă, la Cannes. Nu e puțin lucru. De obicei, România vede filmele după ce le vede tot restul lumii. De data asta, am avut șansa să fim aproape de momentul zero.
Ieșind din sală, am știut că am văzut ceva important. Nu neapărat comod – filmul Fjord de Cristian Mungiu nu e un film care să te lase să respiri liniștit, ci important în sensul că pune pe masă întrebări la care nu vei găsi răspunsuri simple, oricât ai căuta.
Despre ce este filmul Fjord, pe scurt
Filmul Fjord spune povestea lui Mihai Gheorghiu, un inginer software român care, după moartea părinților săi, decide să lase Bucureștiul în urmă și să se mute cu familia în Norvegia, în satul natal al soției sale Lisbet. E o familie de evanghelici convinși, cu reguli clare, cu valori ferme, cu o viață organizată în jurul credinței. Sebastian Stan îl joacă pe Mihai cu capul ras, deliberat desprins de imaginea lui Marvel, iar actrița norvegiană Renate Reinsve o joacă pe Lisbet. Două alegeri de casting care funcționează remarcabil.
Mutarea pare un nou început. Însă devine rapid un coșmar.
Un incident aparent minor pentru cineva din România, o palmă dată de părinte unuia dintre copii, declanșează o anchetă a serviciilor de protecție a copilului. Ancheta escaladează. Copiii sunt luați din familie. Și de aici filmul se transformă într-un proces în toată regula, nu doar juridic, ci moral, cultural și uman în care niciun personaj nu e pur și niciun sistem nu e drept în mod absolut.
Filmul Fjord durează 2 ore și 26 de minute și nu risipește nicio secundă.
Cristian Mungiu și Palme d’Or: al doilea trofeu, același curaj
Înainte să intrăm în straturile filmului, e important să înțelegem ce înseamnă Fjord de Cristian Mungiu în contextul mai larg al cinematografiei mondiale.
Mungiu a câștigat primul Palme d’Or în 2007 cu filmul 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Un film despre avort în România comunistă, rece ca gheața și de o precizie chirurgicală. A revenit la Cannes în 2012 cu După dealuri, care a câștigat premiile pentru scenariu și interpretare feminină. A mai venit cu Bacalaureat în 2016 și cu R.M.N. în 2022. Cannes e practic a doua lui casă.
Cu Fjord, Mungiu intră în istoria festivalului ca al zecelea cineast care câștigă Palme d’Or de două ori, alături de Francis Ford Coppola, Michael Haneke, Bille August și alți câțiva giganți ai cinematografiei mondiale. Nu e o statistică, e un verdict despre locul pe care îl ocupă în ierarhia mondială a regizorilor în viață.
Pe lângă Palme d’Or, filmul Fjord de Cristian Mungiu a câștigat la Cannes 2026 și Premiul FIPRESCI, cel mai important premiu al criticii internaționale plus Premiul François Chalais, Premiul Juriului Ecumenic și Prix de la Citoyenneté. Practic, a măturat tot.
Religia ca lume paralelă
Primul strat al filmului Fjord și cel mai vizibil este cel religios. Familia Gheorghiu e evanghelică în sensul deplin al cuvântului nu în sensul că merg la biserică duminica, ci în sensul că religia structurează fiecare aspect al vieții: ce manâncă, ce văd copiii, cu cine se joacă, ce muzică ascultă, cum vorbesc.
Copiii familiei Gheorghiu nu au voie pe telefon, nu au voie să danseze, nu au voie pe YouTube, nu participă la activitățile obișnuite ale colegilor lor. Într-un sat norvegian unde religia e cel mult o tradiție culturală vagă, această diferență nu trece neobservată. Copiii evanghelici sunt automatirc alții – nu prin rea-voință, ci prin construcție.
Mungiu nu judecă asta. Asta e forța lui. Nu îți spune că părinții greșesc că sunt credincioși și nici că societatea norvegiană greșește că e laică. Îți arată pur și simplu ce se întâmplă când două lumi cu logici interne perfect coerente se freacă una de alta. Rezultatul nu e un dialog, e o coliziune.
Sistemul juridic norvegian versus normalitatea românească
Al doilea strat al filmului Fjord e cel care doare cel mai tare pentru un spectator român.
Bătaia e ruptă din rai. E o expresie pe care o cunoaștem cu toții, o normă culturală transmisă pe generații, o formă de disciplinare pe care milioane de copii români au experimentat-o fără să o considere abuz, pentru că toți o experimentau, pentru că și părinții lor o experimentaseră, pentru că era pur și simplu parte din peisaj.
În Norvegia, o palmă dată de un părinte unui copil e infracțiune. Nu nuanță, nu context, nu intenție – infracțiune. Sistemul norvegian de protecție a copilului – Barnevernet, are printre cele mai largi puteri din lume în a interveni în viața de familie. Poate lua copiii fără mandat de arestare, pe baza unei suspiciuni.
Mihai Gheorghiu nu e un monstru. E un tată care a crescut cu un set de norme despre disciplină și care nu a înțeles sau nu a vrut să înțeleagă complet că în noul lui context, acele norme sunt ilegale. Și se trezește nepuincios în fața unui sistem pe care nu îl înțelege, în care nu vorbește limba fluent, în care nu are rețele, în care e complet expus.
Filmul Fjord e inspirat parțial din cazul Bodnariu – o familie creștină de origine română din Norvegia căreia în 2015 i-au fost luați copiii de Barnevernet, caz care a generat proteste în fața ambasadelor norvegiene din mai multe țări și a ajuns în Parlamentul European. Mungiu nu reproduce cazul, dar se hrănește din realitatea lui.
Adolescenții rebeli și tăiatul venelor. O normalitate devastatoare
Al treilea strat al filmului Fjord e cel mai discret și poate cel mai perturbator.
Printre personajele secundare ale filmului se numără și adolescenți – copii ai familiei sau colegi ai acestora pentru care auto-vătămarea pare să fie parte din peisajul zilnic. Nu dramatizată, nu e prezentată ca moment de criză ci arătată ca ceva banal, aproape obișnuit, pe care toată lumea îl știe și nimeni nu îl tratează ca urgență.
Mungiu sugerează ceva incomod: că adolescenții care cresc la intersecția a două lumi – cea rigidă a familiei religioase și cea liberă dar dezorientantă a societății occidentale contemporane, nu au limbajul emoțional să proceseze conflictul interior. Auto-vătămarea devine o modalitate de a simți ceva concret, de a exercita control asupra unui singur lucru într-o viață în care totul pare controlat de alții.
Nu e o acuzație la adresa religiei și nu e o acuzație la adresa societății norvegiene. E o observație despre ce se întâmplă cu copiii prinși la mijloc, indiferent de context.
Discriminarea instituțională cu față de procedură
Al patrulea strat și cel mai exploziv e revelat în secvența procesului.
O angajată de la protecția copilului mărturisește că a văzut vânătăi și la alți copii din comunitate, dar nu a declanșat o anchetă în acele cazuri. De ce? Nu se spune explicit. Dar contextul e clar: ceilalți copii nu aparțineau unui cult religios vizibil și diferit. Nu aveau un marker care să îi facă ușor de etichetat ca caz.
Familia Gheorghiu a fost identificată ca target nu pentru că situația lor era mai gravă decât a altora, ci pentru că erau vizibili ca alteritate. Evanghelicii într-un sat scandinav secular sunt ușor de văzut, ușor de catalogat, ușor de justificat ca intervenție.
Filmul Fjord demonstrează astfel ceva pe care niciun sistem nu vrea să îl recunoască: că neutralitatea procedurală e o iluzie. Orice sistem e operat de oameni cu subiectivități, cu prejudecăți, cu oboseli și cu scurtături mentale. Și când aceste subiectivități operează pe oameni deja marginalizați, rezultatul e o discriminare cu față de protecție socială. Exact cum a descris-o influenta critică de film Manohla Dargis de la The New York Times: o aparentă problemă de familie care devine un război prin proxy între conservatorismul religios și liberalismul social.
Cum a fost primit filmul Fjord la nivel internațional
Filmul Fjord de Cristian Mungiu a polarizat critica internațională într-un mod care e aproape ironic, pentru că filmul însuși e despre polarizare.
Pe de o parte, susținătorii fervenți: criticii care l-au considerat un exercițiu magistral de nuanță, un film care reușește ceva rar – să te facă să empatizezi simultan cu personaje cu valori complet opuse. Pe Letterboxd, una dintre cele mai influente platforme de critică cinematografică mondială, comentariile vorbesc despre un scenariu strălucit și o regie rece, controlată, care lasă spațiu spectatorului să judece singur.
Pe de altă parte, vocea cea mai critică e Peter Bradshaw de la The Guardian, care a scris că Palme d’Or a fost acordat greșit și că filmul e mediocru. Metacritic colectează recenzii care vorbesc despre un film care îngheață acolo unde ar trebui să fiarbă – precis vizual, dar emoțional subdozat față de așteptările pe care le ridică subiectul.
Această polarizare a criticii nu a oprit juriul de la Cannes, condus în 2026 de Julianne Moore, să îi acorde Palme d’Or unanim sau cu majoritate clară. Și nu a oprit publicul din România să umple sălile la avanpremiera din 13 iunie.
Fjord de Cristian Mungiu este pe traiectoria spre Oscar
Palme d’Or nu mai e doar un prestigiu, e o rampă de lansare directă spre Oscarul pentru cel mai bun film internațional.
Conform noilor reguli ale Academiei Americane de Film, câștigătorul Palme d’Or intră automat în cursa pentru Oscar, fără să mai depindă de selecția națională sau de criterii preliminare. Practic, filmul Fjord e deja în sala de așteptare pentru nominalizare la Oscarul din 2027.
Iar precedentele sunt mai mult decât încurajatoare. Distribuitorul american al filmului este Neon – aceeași companie care a distribuit Parasite (Palme d’Or și Oscar 2020), Anatomy of a Fall (Palme d’Or 2023, nominalizat Oscar), Anora (Palme d’Or 2024, Oscar pentru cel mai bun film). Neon are acum șapte Palme d’Or consecutive, o serie fără precedent în istoria festivalului.
Dacă modelul se repetă și toate semnele arată că se va repeta, filmul Fjord de Cristian Mungiu va fi în februrarie 2027 în cea mai scurtă listă posibilă pentru Oscar. Și România ar putea să aibă primul Oscar pentru cel mai bun film internațional din istorie.
Concluzia: un film inconfortabil și necesar
Am ieșit de la avanpremiera filmului Fjord cu senzația că am văzut ceva care contează dincolo de ecran. Nu e un film care îți oferă catarsis sau rezolvare. Este un film care îți pune pe masă o problemă și pleacă. Tu rămâi cu ea.
Mungiu nu îți spune cine are dreptate. Sistemul norvegian e corect? Familia e victimă? Copiii sunt mai în siguranță luați sau lăsați? Religia e proteție sau închisoare? Progresismul e empatie sau nouă formă de intoleranță? Nu primești răspuns la niciuna dintre aceste întrebări. Și asta e exact de ce filmul e bun.
Fjord e filmul românesc al deceniului. Și e posibil să fie și filmul internațional al anului.
Trailer
Lasă un răspuns