Am trecut zilele astea pe lângă Pasajul Basarab. Sub pasaj, la baza pilonilor ălora colorați pe care toți bucureștenii îi știu, erau doi oameni cu cască albă și vestă galbenă, gard de șantier, bandă roșu-alb. Liniile de tramvai erau deja scoase din funcțiune. Am făcut câteva poze și am plecat cu un sentiment ciudat, un amestec de „bine că, în sfârșit” și „de ce abia acum”.
Pentru cine nu m-a citit până acum: am scris de două ori despre pasajul ăsta. O dată despre recepția amânată 15 ani, care e o poveste de corupție și iresponsabilitate, și o dată despre cum recepția Pasajului Basarab e exemplul perfect de muncă de mântuială din administrația românească. Așa că, atunci când văd că se montează schele la baza lui, nu pot să reacționez ca un om care află acum prima oară de subiect. Reacționez ca cineva care urmărește saga asta de ani de zile.
Și saga, pe scurt, e următoarea.
Un pasaj dat în folosință în 2011, dar nerecepționat 15 ani
Pasajul Basarab a fost inaugurat cu surle și trâmbițe în 2011, ca cea mai mare investiție de infrastructură din București de după Revoluție. Problema e că, deși mașinile și tramvaiele au început să circule pe el imediat, recepția finală — actul administrativ prin care o construcție e oficial acceptată și predată — nu s-a făcut niciodată. Timp de aproape 15 ani.
Asta nu e un detaliu birocratic. Recepția e momentul din care cineva își asumă responsabilitatea pentru întreținere. Fără recepție, pasajul a plutit într-un limb juridic în care nimeni nu se ocupa cu adevărat de el. Iar o construcție de beton și oțel, expusă la trafic, la apă, la îngheț-dezgheț, lăsată fără întreținere un deceniu și jumătate, ajunge exact unde a ajuns: cu fisuri la stâlpi, cu parapeți ruginiți, cu aparate de reazem nefuncționale. Practic, lucrările care încep acum sunt necesare tocmai ca pasajul să poată fi, în sfârșit, recepționat. Reparăm ca să putem semna hârtia pe care trebuia s-o semnăm acum 15 ani.
Dacă vrei să înțelegi de ce mă enervează povestea asta, gândește-te la o mașină nouă pe care o conduci 15 ani fără să-i faci niciodată revizie, schimb de ulei sau ITP. La sfârșit nu mai ai o mașină de reparat, ai o problemă de demolat. Pasajul Basarab a fost la un pas de varianta asta.
Cine repară acum ce a stricat (sau a proiectat) tot atunci
Aici e partea care mă face să zâmbesc amar. Constructorii care au revenit pe șantier sunt Webuild (fosta Astaldi) și FCC — adică exact companiile care au proiectat și ridicat pasajul la început. S-au întors în urma unei tranzacții extrajudiciare, alături de Trustul de Clădiri Metropolitane și Energetica Servicii.
Nu vreau să fiu nedrept și nici nu am pretenția să dau verdicte tehnice — nu sunt inginer constructor, sunt un om care trece pe acolo și citește. Dar nu pot să nu observ ironia: aceiași actori care au fost parte din povestea inițială sunt acum cei care o repară. E un fel de buclă închisă foarte românească, în care problema și soluția poartă același nume.
Costul estimat al întregii operațiuni e de aproximativ 20 de milioane de lei. Pentru un pasaj care a costat sute de milioane la construcție și care a fost lăsat să se degradeze din pură nepăsare administrativă, suma asta e prețul neîntreținerii. Îl plătim acum, cu dobândă.
Ce înseamnă concret pentru noi, cei care trecem pe acolo
Hai să fim și practici, că nu toată lumea citește un blog ca să filozofeze despre administrație. Dacă folosești zona, uite ce te așteaptă.
Lucrările au început pe 20 iunie, dar în prima fază, până pe 29 iunie, se lucrează doar la calea de tramvai — de-aia liniile sunt deja oprite și firele scoase de sub tensiune. Traficul auto încă nu e afectat în etapa asta. Adevăratele restricții încep pe 29 iunie: o bretea a pasajului se închide complet, iar circulația se mută toată pe cealaltă, câte o bandă pe sens. În august se inversează — se lucrează pe partea cealaltă. Tramvaiele ar trebui să revină la normal de la 1 septembrie, iar tot proiectul ar trebui gata până la finalul anului.
Liniile de tramvai 4 și 11 sunt suspendate, 1 și 10 merg pe trasee modificate, și s-au înființat linii navetă. Dacă te bazezi pe tramvaiul 10 sau treci zilnic cu mașina dinspre Titulescu spre Grozăvești, recomandarea mea sinceră e să-ți regândești ruta pentru lunile iulie și august. Va fi aglomerat. Foarte aglomerat.
Și aici mi-a venit un gând. Acum câțiva ani, în 2023, când Podul Grant a fost închis pe un sens timp de 5 luni pentru consolidare, Pasajul Basarab era ruta de evitare, supapa pe care se ducea tot traficul deviat. Acum se inversează rolurile: Basarabul e cel închis, iar șoferii vor căuta alte variante. Sunt două artere aflate la o aruncătură de băț una de alta, care par condamnate să intre în reparații pe rând, niciodată simultan, și să-și paseze reciproc aglomerația. E un fel de dans al gropilor bucureștene.
Un pont care n-a prins prea multă presă: trotuarele rulante dispar
Mai e un detaliu pe care mass-media l-a tratat în treacăt. Pasajul Basarab avea, la inaugurare, șase trotuare rulante pentru pietoni — câte trei pe sens, fiecare de 80 de metri — gândite să facă legătura rapidă cu Gara de Nord. Au fost pornite în noiembrie 2013.
Au funcționat un an. Unul singur. În 2014 au fost oprite, apoi vandalizate, apoi lăsate să se transforme într-o groapă de gunoi pe înălțime. Acum, prin lucrările astea, sunt dezafectate complet — pentru că starea lor nu mai permite nicio reparație.
Stai puțin și gândește-te la asta. Infrastructură de milioane, concepută cu ambiție de capitală europeană, folosită fix douăsprezece luni și apoi abandonată un deceniu, până când singura soluție rămasă e demolarea. Dacă ar trebui să rezum în două cuvinte tot ce nu funcționează în felul în care administrăm orașul ăsta, aș alege exact astea: trotuarele rulante.
Deci, să mă bucur sau nu?
Mă bucur. Sincer. E mai bine că se repară decât să se aștepte un accident. Orice intervenție care pune în siguranță o structură pe care trec zilnic zeci de mii de oameni e o veste bună, și n-am de gând să fac pe deșteptul care strâmbă din nas la orice.
Dar bucuria mea e una cu asterisc. Mă bucur așa cum te bucuri când cineva îți repară, în sfârșit, ceva ce ți-a stricat și apoi a ignorat ani de zile. E un progres, dar e și o recunoaștere tăcută a unui eșec lung. Pasajul Basarab nu intră în reparații pentru că cineva a avut o viziune. Intră în reparații pentru că ajunsese în punctul în care nu se mai putea altfel.
Și poate că asta e, până la urmă, lecția orașului ăstuia. Nu reparăm din grijă. Reparăm când nu mai avem încotro. Iar eu o să trec din nou pe acolo peste câteva săptămâni, o să mai fac niște poze, și o să vă spun cum arată. Pentru că, spre deosebire de cei care trebuiau să-l recepționeze, eu chiar mă uit la pasajul ăsta.
Lasă un răspuns