Pe 13 mai 2026, Palatul Cotroceni a găzduit cel de-al 11-lea Summit al Formatului București 9, în format extins cu aliații nordici, cu Zelenski ca invitat special și cu un reprezentant american care, să fim sinceri, probabil a venit cu un zbor de linie.
A fost un eveniment important? Fără îndoială. A produs ceva nou? Asta e o altă discuție.
Poza spune mai mult decât declarația
Înainte să analizăm ce s-a semnat, să vorbim despre ce s-a văzut. La fotografia de grup — „family photo”, în limbajul diplomatic — pozițiile nu sunt întâmplătoare. Există un protocol care plasează participanții în funcție de rang: gazda în centru, oaspeții simetric față de ea, în ordinea importanței. Cu cât ești mai departe de centru, cu atât ești mai jos în ierarhia evenimentului.
Reprezentantul SUA — Thomas DiNanno, subsecretar de stat pentru controlul armamentelor — a stat la margine. Nu pentru că protocolul l-a împins acolo, ci pentru că America a trimis pe cineva de rang 4. Și România l-a tratat în consecință. Mesajul a fost reciproc și perfect calibrat: ne trimiți pe cineva neimportant, îl punem unde îi e locul.
Dacă venea Trump, Macron sau chiar Rubio, vă garantez că protocolul devenea brusc mai flexibil. Protocolul diplomatic e un instrument, nu o lege a fizicii. Se aplică selectiv, în funcție de semnalul pe care vrei să îl transmiți.
Și semnalul a fost clar: America nu mai tratează flancul estic al NATO ca pe o prioritate de prim rang.
„NATO 3.0″
Expresia-vedetă a summitului a fost „NATO 3.0″ — hotărârea liderilor de a construi „o Europă mai puternică într-un NATO mai puternic”. Sună bine. Dar nu e nou.
Această discuție există de când Trump a câștigat al doilea mandat și a început să retragă trupe din Germania. O aud de la fiecare summit european din ultimele șase luni. E reacția firească a unui continent care realizează, cu întârziere, că garantul său de securitate se uită din ce în ce mai mult spre Indo-Pacific.
Declarația comună reiterează angajamentele de la Haga privind 5% din PIB pentru apărare. Condamnă sabotajul rusesc, atacurile hibride, dronele. Sprijină Ucraina. Salută inițiativele Baltic Sentry, Eastern Sentry, Arctic Sentry. Menționează, oarecum surprinzător, Strâmtoarea Ormuz — un semn că criza energetică actuală a intrat și pe agenda de securitate a flancului estic.
Concret și cu adevărat nou? Două lucruri merită atenție: extinderea conductei NATO de combustibil spre Flancul Estic — un detaliu logistic cu implicații reale — și recunoașterea explicită a coordonării NATO-UE prin inițiativa Eastern Flank Watch. Restul e, în mare parte, o reformulare a ceea ce s-a tot spus.
Ungaria, abținerea care nu surprinde pe nimeni
Noul premier maghiar a ales o poziție elegantă: abținere „constructivă”. Nu a blocat, nu a semnat. A spus practic că viitorul său guvern va decide dacă se angajează sau nu față de limbajul declarat.
E un semnal de continuitate față de era Orbán, dar și un mesaj că Ungaria nu intenționează să devină brusc cel mai entuziast aliat al flancului estic. Îi dăm timp, cum se spune. Dar să nu ne facem iluzii că direcția se va schimba radical.
Ce a lipsit de la summit
Nimeni nu a vorbit despre calendarul concret. Când, exact, vor atinge aliații 5% din PIB? Ce se întâmplă dacă nu ating? Cine verifică? Declarațiile de intenție fără mecanisme de responsabilizare sunt, în jargon diplomatic, echivalentul unui „ne vedem curând” spus la despărțire.
Nimeni nu a adresat în mod direct golul de securitate real creat de retragerea trupelor americane. Am vorbit de 5%, am vorbit de industrie de apărare, am vorbit de coridoare de combustibil — dar nu am vorbit despre ce facem în intervalul critic dintre acum și momentul în care Europa devine cu adevărat capabilă să se apere singură. Acel interval poate dura 10-15 ani. Ce se întâmplă între timp?
Și nimeni nu a spus nimic despre cum arată pacea pentru Ucraina. Declarația sprijină „o pace justă și durabilă cu garanții de securitate solide”, felicită SUA pentru eforturile de pace, dar evită orice concretețe. Care sunt acele garanții? Cine le oferă? Cum arată „just” în negocierile reale?
Un summit al coerenței, nu al curajului
Summitul B9 de la București a fost un eveniment necesar și bine organizat, care a transmis un mesaj de unitate al flancului estic. Asta contează, mai ales în contextul actual.
Dar a fost un summit al coerenței, nu al curajului. A consolidat un consens existent, nu a forțat un salt calitativ. Iar când cel mai important aliat al tău trimite un observator de rang 4, iar tu îl plasezi la marginea pozei de grup, poate că cea mai sinceră declarație a zilei n-a fost cea tipărită pe hârtie, ci aceea făcută în tăcere, în fața unui fotograf, la Palatul Cotroceni.
Lasă un răspuns