De fiecare dată când se discută despre evaziune fiscală, apar aceleași reflexe: mai multe controale, amenzi mai mari, ANAF-ul scos în stradă ca sperietoare. Și de fiecare dată, cifrele rămân aproape la fel. România pierde miliarde pe an din economia gri, dar oricâtă presiune s-ar pune, gaura nu se închide. Și m-am tot întrebat, sincer: de ce e atât de greu? De ce nicio idee, oricât de ingenioasă, nu pare să prindă?
N-am un răspuns definitiv. Am doar câteva întrebări pe care nu reușesc să le închid comod. Așa că mă gândesc cu voce tare, iar dacă ai și tu o părere, o aștept în comentarii.
Prima întrebare: cine e, de fapt, vinovatul?
Hai să-l luăm pe Gigel, angajatul care primește jumătate din salariu pe hârtie și jumătate în plic. E ușor să spui că e complice la evaziune. Din punct de vedere strict tehnic, chiar este — beneficiază de o schemă prin care statul e păgubit.
Dar întrebarea e dacă Gigel alege asta sau doar supraviețuiește. Într-o piață cu salarii mici și cu putere de negociere aproape zero, omul care refuză plicul rămâne, de multe ori, fără job. Iar următorul angajator îi propune exact aceeași aranjare. Atunci ce facem — îl tratăm ca pe un infractor sau ca pe cineva prins la mijloc, între un patron care vrea să economisească și un stat care nu-i oferă o alternativă reală?
A doua întrebare: fugim de taxe sau fugim de stat?
Aici cred că e miezul, și tot o întrebare rămâne. Poate că problema nu e lăcomia oamenilor, ci neîncrederea.
Când îți declari tot venitul și vezi apoi cum se cheltuie banii — sinecuri, risipă, drumuri care se surpă la prima ploaie, companii de stat transformate în feude personale — ceva din tine se strică. Nu mai simți că plătești pentru un contract social, ci că alimentezi o mașinărie care lucrează împotriva ta. Iar de acolo până la „las’ că mă descurc eu pe lângă” e un pas mic și foarte omenesc.
Nu justific evaziunea. Doar observ că un stat care cere corectitudine, dar nu o oferă la rândul lui, își sapă singur groapa. Încrederea e ca o stradă cu două sensuri, iar la noi merge de ani buni doar într-o direcție.
A treia întrebare: de ce nicio soluție simplă nu prinde?
Am citit recent o idee care m-a pus serios pe gânduri. Marius a propus o abordare interesantă despre reducerea evaziunii — mutarea unei părți din responsabilitate dinspre firmă spre angajat, astfel încât și cel care acceptă munca la gri să aibă ceva de pierdut. E genul de idee care merită pusă pe masă tocmai pentru că te forțează să gândești altfel.
Și, apropo de asta, Marius are dreptate pe un punct pe care îl semnala chiar el: orice instrument nou de acest fel riscă să devină încă unul de hărțuire, exact ca metodele cu care ne-a obișnuit ANAF-ul. Aici e capcana oricărei soluții „dure”: pornește din intenție bună și ajunge bâtă pe spinarea celor corecți, în timp ce peștii mari tot scapă printre ochiurile plasei.
Poate de asta nicio idee simplă nu funcționează de una singură. Fiecare rezolvă o bucată și deschide alte două probleme.
Ce văd eu
Mă întreb dacă direcția corectă nu e cumva inversă față de instinctul nostru. În loc să căutăm mai mult bici, poate ar trebui să reducem nevoia de evaziune: o taxare pe muncă mai suportabilă, o birocrație mai simplă, plăți electronice peste tot și, mai ales, transparență reală în felul în care se cheltuie banul public.
În țările nordice oamenii plătesc taxe usturătoare fără să crâcnească, nu pentru că ar fi mai virtuoși decât noi, ci pentru că văd ce primesc înapoi și au încredere în sistem. Poate că lupta cu evaziunea fiscală nu se câștigă în birourile ANAF, ci în momentul în care cetățeanul simte că banii lui chiar se întorc la el sub formă de spital, școală și drum.
E ușor de spus, greu de construit. Recunosc. Și aici mă opresc, pentru că n-aș vrea să dau verdicte pe un subiect la care oameni mai pricepuți decât mine se chinuie de decenii.
Așa că întorc întrebarea către tine: crezi că evaziunea se rezolvă cu mai multă presiune pe cetățean, sau cu mai multă încredere între om și stat? Eu încă mă gândesc.
Lasă un răspuns