Am terminat recent cartea Ruperea blestemului și încă mă bântuie. Nu pot să spun altfel – cartea asta nu e doar o lectură informativă, ci o experiență care te zdruncină. Mă pasionează istoria recentă a României, dar până acum totul mi se părea fragmentat, ambiguu și acoperit de ceața teoriilor contradictorii. Cu această carte în mână, am simțit pentru prima oară că încep să văd imaginea de ansamblu.
Cătălin Ranco Pițu nu e un autor oarecare. E chiar procurorul care a instrumentat dosarul Revoluției – omul care a avut acces direct la documente, mărturii, rapoarte clasificate și probe pe care majoritatea dintre noi nu le vom vedea niciodată. Cartea lui nu este o reinterpretare jurnalistică sau o narațiune romanțată. Este, în esență, o radiografie rece și precisă a unei perioade care a schimbat România definitiv, dar despre care am știut, iată, atât de puțin.
Un adevăr greu de dus
Când am deschis cartea, nu știam la ce să mă aștept. Dar încă de la primele pagini am înțeles că ceea ce urmează nu va fi confortabil. Pițu nu scrie cu emfază și nici cu pretenția de a da sentințe. Totul e documentat, cu trimiteri clare la acte oficiale, la înregistrări, la note ale armatei și ale serviciilor secrete. Și totuși, pe cât de tehnic e limbajul, pe atât de profund este impactul asupra cititorului.
Am simțit un nod în gât citind despre psihoza teroriștilor, menținută intenționat, despre morți care puteau fi evitați și despre cum oamenii au fost manipulați într-un haos controlat. Faptul că s-au tras focuri de armă fără un inamic real, că s-a stimulat confuzia, că s-a creat un teatru sângeros… toate astea m-au făcut să mă întreb: Noi chiar am știut ce s-a întâmplat în decembrie 1989? Sau doar am crezut că știm?
Revoluție sau lovitură de stat?
Aceasta este întrebarea cheie care străbate paginile cărții. Iar răspunsul nu vine explicit, dar se conturează clar printre rânduri. Da, a fost o revoltă autentică, venită din stradă, de la oameni care și-au riscat viețile. Dar, în același timp, structurile vechi ale puterii au avut grijă ca totul să meargă în direcția „potrivită” pentru ele. Puterea a fost transferată nu către popor, ci către cei care știau exact ce butoane trebuie apăsate și când.
Și mă întreb: dacă această carte ar fi apărut acum 20 de ani, cum ar fi fost primită? Și mai ales: de ce a fost nevoie de trei decenii pentru ca acest adevăr să ajungă la lumină?
Cartea care umple golurile
Pentru mine, Ruperea blestemului a fost cartea care a unit toate piesele de puzzle. Nu doar că mi-a clarificat evenimentele Revoluției, dar mi-a oferit și o perspectivă matură asupra felului în care istoria este manipulată. De ani de zile, aud voci care se contrazic, fiecare cu varianta ei despre Ceaușescu, despre Iliescu, despre teroriști și despre trupele USLA. Acum, în sfârșit, am în mână o sinteză coerentă, fundamentată, care pune capăt speculațiilor gratuite și ne întoarce la fapte.
De ce ar trebui citită această carte?
Pentru că e timpul să ne uităm lucid la trecutul nostru. Pentru că avem nevoie de mai mult decât comemorări și discursuri goale. Pentru că generațiile tinere cresc cu o imagine vagă despre 1989, iar această carte poate fi o lecție de istorie, de civism și de conștiință.
Personal, recomand cartea oricui vrea să înțeleagă România de azi. Nu e ușor de digerat, dar tocmai de aceea e importantă. Și cred că, într-un fel, lectura ei chiar rupe un blestem: acela al ignoranței și al uitării.
Lasă un răspuns